Psihologia personalitatii. Un domeniu fascinat. Si tu ai vrea sa stii ce tip esti, nu-i asa? Dar exista oare tipuri de personalitate? (abordarea nomotetica:identificarea unor legi generale care guverneaza comportamentele oamenilor) Sau este mai potrivita abordarea idiografica? (incercarea de a intelege configuratia unica a caracteristicilor unei persoane, in contextul istoriei ei de viata)
Am spus si cu alte ocazii, eu cred cu putere ca exista trasaturi stabile de personalitate si ca ele pot fi masurate. Am si o teorie favorita (modelul Big Five), pe care nu o absolutizez dar o consider, pentru acest moment, cea mai buna teorie a personalitatii (verificata prin sute de studii, inclusiv o cercetare monumentala desfasurata in 5o de culturi)
Totusi, inainte de a avansa in substanta acestui articol, vreau sa fac o referire speciala la un foarte popular test de personalitate: MBTI (Indicatorul Myers Briggs). Sunt uimit de importanta acordata acestui test, mai ales in zona de business (poate si tu l-ai facut, daca te-a trimis cineva la un „assessment center”). Un numar de americani egal cu toata populatia Bucurestiului face cunostinta cu el, anual (imagineaza-ti troleibuzul 90, plin cu oameni de diferite varste, discutand aprins despre INTJ si ESFP). Un asemenea succes popular ar putea fi incurajator, nu? Altfel spus, nu e posibil ca toti acesti oameni sa fie indusi in eroare.
Ba da, fidelitatea testului este modesta!
Altfel spus, daca peste doar 5 saptamani il vei da din nou, s-ar putea sa obtii alte scoruri. Un studiu a descoperit ca mai putin de 50% dintre respondenti, peste doar 5 saptamani, s-au incadrat in acelasi tip. Aproape peste noapte, senzorialii au devenit intuitivi iar extrovertii au inceput sa se orienteze catre lumea interioara. Iar afirmatia cheie a testului, anume ca tipul poate prezice profesia potrivita a fost sistematic infirmata in studiile lui Barbuto (1997), Paul (2004) sau Pitterenger (1993).
Cam atat despre faimosul Myers Briggs. Daca umbli de cativa ani cu eticheta ISTP, o poti da jos linistit. Din pacate, daca ai cheltuit niste banuti, nu ti-i mai da nimeni inapoi.
Revenind la modelul Big Five (pe care este construit un test cu adevarat profesional: NEO-PI-R), ceea ce vreau sa subliniez in continuare este baza lui biologica (iar biologia inseamna „gene”, sa ne amintim asta!). Iata tipurile de studii care sustin ipoteza bazei genetice a trasaturilor stabile de personalitate:
- Studii facute pe gemeni crescuti in aceeasi familie (Jang, 1996)
- Studii facute pe gemeni separati la nastere (Bouchard, 1990)
- Studii facute pe copii adoptati (Loechlin, 1990)
Toate aceste genuri de studii sunt focalizate asupra heritabilitatii (procentul din variatia totala a unei trasaturi de personalitate care poate fi atribuit unei variatii genetice intr-un grup de indivizi). Si se mai aseamana prin ceva: rezultatele lor sunt remarcabil de consistente. Trebuie sa fii cu totul nerezonabil (sau orb!) pentru a le ignora.
M-am referit si alta data la aceste descoperiri si marturisesc, iritat, ca mi-ar fi placut ca profesorii mei, in anii ’90, cand incepeau sa apara, sa fi stiut de ele si sa mi le transmita, macar cu titlu de explorare („oare chiar asa o fi?”). Lucrul acesta nu s-a intamplat, poate pentru ca am invatat in Romania, asa ca le-am descoperit, tarziu, pe cont propriu (iar tu, astazi, afli de ele, poate, prin intermediul meu).
Studiile de genetica comportamentala arunca in aer idei foarte larg raspandite, parand evidente prin ele insele, anume ca valorile familiei, modelele parentale, practicile de crestere a copiilor, inclusiv regimurile alimentare si preferintele religioase, au un impact considerabil asupra personalitatii. Nu este deloc asa!
Influenta acestor factori din interiorul familiei (mediul impartasit) asupra personalitatii adulte este apropiata de zero.
Sunt oare suficient de clar? Nici unul nu pare sa conteze in procesul de modelare a personalitatii adulte. Probabil Freud se zvarcoleste acum in mormant dar propun sa-i acordam circumstante atenuante: nu avea habar ce este acela genom (nu mai zic de iPhone 5). Parintii exercita influente asupra copiilor, da, insa aceste influente nu se propaga spre varstele adulte (uneori nu depasesc nici limitele casei, cum poate depune marturie oricine a vazut copii comportandu-se intr-un fel acasa, cu parintii, si cu totul altfel in afara casei, la scoala sau cu prietenii). Studiile facute pe gemeni identici (monozigoti) si fraterni (dizigoti) si mai ales studiile facute pe copii biologic diferiti adoptati in aceeasi familie arata in mod limpede, si consistent, acest lucru.
As vrea sa-i linistesc pe parintii care, acum, se culpabilizeaza pentru intamplarile din viata copiilor lor (deveniti adulti, intre timp). Singurul fel in care sunt legati de copiii lor este cel genetic (in diferite grade, poseda aceleasi gene, care ii predispun spre anumite patternuri de experiente cognitive si emotionale). Educatia pe care au oferit-o, ideile geniale sau stupide pe care le-au materializat in stiluri de crestere a copiilor, valorile pe care au incercat, sau nu au reusit, sa le transmita, toate acestea nu au contribuit aproape cu nimic la configurarea trasaturilor stabile de personalitate.
Adultii care ma citesc, pe de alta parte, (daca ma cred), ar putea inceta a mai da vina pe parintii lor, incepand a-si asuma responsabilitatea pentru cine sunt in prezent. Iar scolile de psihoterapie care traiesc si se dezvolta in jurul acestui gambit („dificultatile tale din prezent se datoreaza unei copilarii nefericite”), in masura in care aceasta intelegere stiintifica a realitatii psihologice va intra in constiinta publica, vor intra incet-incet in declin, murind din cauze naturale. Nu cred ca are rost sa ne cramponam de teorii indragite daca dovezile din prezent nu le mai sustin. Carutele cu cai ar mai putea fi interesante, pe unele drumuri de tara, dar cat de adaptat ai mai fi daca ai incerca sa mergi cu una din ele pe autostrada, acum existand automobile? (in lumina acestor descoperiri nu mai avem motive sa ne miram ca doi sau trei ani de psihanaliza nu au reusit sa rezolve ceea ce unele interventii cognitiv-comportamentale reusesc in 3 luni: de exemplu scaderea anxietatii la cote acceptabile sau vindecarea unor fobii rezistente la „talk therapy”).
Mi-ar fi placut sa fi fost in Statele Unite, in 1987 (aveam 20 de ani), cand Plomin si Daniels au publicat faimosul lor studiu in Behavioral and Brain Sciences. Eram insa intr-un orasel de provincie, intr-o tara oarecum periferica, intrebandu-ma daca vreodata ma voi putea exprima public, fara sa ma tem.Daca esti o persoana ceva mai tanara, nu ai cum sa stii ce inseamna viata intr-un regim comunist si ce inseamna, prin contrast, abundenta de resurse dintr-o societate democratica si liberala. Iar daca esti aici, si ai 20 de ani, poti face o economie importanta de timp, fiind la curent cu cercetarea avansata din psihologie. Pentru mine, cu ajutorul tau, acesta este un mod de a-mi lua revansa in lupta cu timpul. Ceea ce eu nu am stiut la 20 de ani (si nici la 30, din pacate), tu stii (lucky you!) Iar daca ai sarit de 40, ca mine, si ai si copii mari, te poti relaxa: ceea ce le-ai transmis genetic se manifesta deja (si poate fi evaluat prin NEO-PI-R, de exemplu) iar ceea ce ai incercat sa imprimi, in straturile adanci ale personalitatii lor, s-a sters (sau se sterge) asemenea unui desen pe asfalt.
Plomin, R. and Daniels, D. (1987), Why are children in the same family so different from one another?, Behavioral and Brain Sciences, 10, 1-16