Cineva se uita la televizor, urmarind o emisiune violenta (un film, cel mai adesea). Daca face asta in mod regulat devine, oare, o persoana mai violenta sau devine o persoana mai pasnica deoarece „isi descarca violenta” prin „identificare”? (am folosit ghilimele pentru a-mi sublinia scepticismul) Efectele asupra agresivitatii sunt mai mari sau mai mici daca acel cineva este un copil?
O intrebare veche de cand lumea: ce a fost mai intai, un copil agresiv care prefera sa urmareasca un spectacol violent la televizor sau emisiuni violente produse si programate de adulti iresponsabili care ii transforma pe ingerasi, putin cate putin, in brute?
Psihologii nu au stat cu mainile in san (in sanul cui?) si au realizat, la propriu, sute de studii. Iar concluziile sunt clare:
Copiii care urmaresc programe TV violente sunt mai agresivi decat copiii care nu fac asta.
Aceasta corelatie a fost obtinuta din nou si din nou si nu mai exista niciun dubiu in privinta ei. Dar sa nu ne grabim si sa ne amintim de metoda stiintifica (de metodologie): aceste rezultate sunt obtinute din designuri corelationale, adica nu spun nimic despre cauze. Un adult neobisnuit cu gandirea critica ar putea intelege din afirmatia de mai sus, care este incontestabila, ca violenta de la televizor face sa creasca violenta din lumea reala, deoarece ii face pe oameni (pe copii, in acest caz) mai agresivi.
Nu e deloc asa! Tot ce spun rezultatele obtinute in mod repetat e ceva de genul: copiii mai agresivi tind sa urmareasca, in raport cu copiii mai putin agresivi, programe TV violente. Off, n-am rezolvat nimic. Tot nu stim daca violenta din media, printr-un proces de invatare observationala (Bandura, si tu?) se transfera in realitate, amplificand agresivitatea naturala a copiilor. La naiba cu psihologia, nu e de niciun ajutor!
Insa ce-ar fi sa ne uitam la un design longitudinal? Daca am masura nivelurile de agresivitate la un moment initial, i-am alege pe copiii cu niveluri aproape egale si i-am masura din nou peste cativa ani, lasandu-i, intre timp, sa urmareasca ce emisiuni vor ei, inclusiv, fireste, (foarte) violente? Da, ar fi ceva! (e nevoie de rabdare si de longevitate: sa nu moara cercetatorii intre timp!)
S-au facut astfel de studii (parinti, ciuliti urechile!). Ele demonstreaza, negru pe alb, urmatorul lucru:
Copiii care urmaresc numeroase programe TV violente, peste un numar de ani, se angajeaza in comportamente mai violente decat copiii care au fost expusi la mai putina violenta TV.
Nu prea ai ce sa mai zici in fata evidentelor. Totusi, sa ne amintim de prietenul cu gandirea critica dezvoltata acasa (pentru ca scoala nu se ocupa de asta): el admite ca dovezile sunt puternice dar se intreaba daca nu cumva o variabila de personalitate nemasurata (sau o variabila sociala) nu ar putea explica rezultatele. Fir-ar sa fie, nu putea si lumea asta sa fie mai simpla? Puteam si noi sa ne orientam mai usor in ea si sa-l saltam chiar acum pe Gigel din fata televizorului, desi chelfaneala personajelor era in toi (sau sa-l lasam, linistiti, senini, zen, deoarece stim ca nu va fi afectat).
Nu vreau totusi sa te las mai confuz(a) decat erai acum 2-3 minute (cat ti-a luat sa citesti articolul). Exista un enunt agreat de cei mai multi cercetatori (nu ma refer la psihologia populara si „expertii” ei) iar el suna in felul urmator:
Violenta din media contribuie la agresivitatea copiilor, cel putin in anumite circumstante.
Cat reprezinta aceasta contributie, in procente, nimeni nu stie, deocamdata. Daca nivelurile de agresivitate crescute raman stabile dupa 20 sau 30 de ani, nici asta nu stie nimeni. Stiinta, inclusiv stiinta psihologica, avanseaza foarte incet si acesta e punctul ei slab desi, din alta perspectiva, e un atu (elimina judecatile grabite si se poate autocorecta). Daca m-ai intreba pe mine, eu ti-as recomanda o expunere mai mica la programe TV violente, si nu pentru ca am rezolvat enigma in jurul careia am construit acest articol ci pentru ca am motive serioase sa cred ca expunerea mai mica la programe TV, in general, mai degraba faciliteaza dezvoltarea normala a copiilor decat o inhiba sau o accelereaza. Insa despre acest subiect, in curand!
Huesmann, L. R., & Eron, L. D. (1986). Television and the aggressive child: A cross-national comparison. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum.
Huesmann, L. R., Eron, L. D., Klein, R., Brice, P., & Fisher, P. (1983). Mitigating the imitation of aggressive behaviors by changing children’s attitudes about media violence. Journal of Personality and Social Psychology, 44, 899-910.
Huesmann, L. R., & Guerra, N. G. (1997). Children’s normative beliefs about aggression and aggressive behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 408-419.
Huesmann, L. R., Lagerspetz, K., & Eron, L. D. (1984). Intervening variables in the TV violence-aggression relation: Evidence from two countries. Developmental Psychology, 20, 746-775.
Huesmann, L. R., & Miller, L. S. (1994). Long-term effects of repeated exposure to media violence in childhood. In L. R. Huesmann (Ed.), Aggressive behavior: Current perspectives (pp. 153-183). New York: Plenum Press.
Huesmann, L. R., Moise, J. F., & Podolski, C. L. (1997). The effects of media violence on the development of antisocial behavior. In D. M. Stoff, J. Breiling, & J. D. Maser (Eds.), Handbook of antisocial behavior (pp. 181-193). New York: John Wiley.
Huesmann, L. R., Moise-Titus, J., Podolski, C., & Eron, L. D. (2003). Longitudinal relations between children’s exposure to TV violence and their aggressive and violent behavior in young adulthood: 1977-1992. Developmental Psychology, 39, 201-221.
Rowell Huesmann este psiholog social si conduce programul de cercetare a agresivitatii de la Universitatea Michigan. Este fostul presedinte al International Society for Research on Aggression.