Am publicat acest articol in luna iulie si il reiau astazi pentru vizitatorii mai noi, neinteresati de arheologie dar suficient de imprudenti, ma gandesc, daca au revenit pe site tocmai astazi. Urmeaza ceva socant! Aceasta nu este o invitatie la a consuma „fructul oprit”, chiar este un avertisment onest pentru acei psihologi (sau parinti, sau tineri) care vor sa-si pastreze iluziile. Venerabililor, opriti-va aici cu lectura! La sfarsitul articolului ati putea descoperi ca nu mai aveti pe cine sa dati vina.
Pentru cei care s-au format in diverse scoli de terapie cu premise psihodinamice, in diferite grade asumate si aproape niciodata supuse unei examinari critice (in sensul de critical thinking) articolul urmator ar putea da ameteli recurente si, in cazuri extreme, atacuri de panica. Totusi, posibilitatea de a nu gusta fructul oprit, aflat, iata, atat de aproape, ar putea fi neinteresanta.
S-a intamplat, de-a lungul formarii, sa ti se spuna ca nu ti-ai integrat relatia cu mama si „mai ai de lucru” pe acesta tema? Sau ca nu ti-ai rezolvat rivalitatea nevrotica (developata intr-o situatie proiectiva) cu fratele tau? Sau ca nu l-ai iertat inca pe tatal tau pentru ca nu a venit la ceremonia de final de an? (in clasa a doua) Sau ca o contii inconstient pe bunica ta supraprotectoare? Sau ca te-ai identificat cu bunicul tau rezonabil si controlat? (care s-a contraidentificat, nu-i asa, cu tatal lui irational si impulsiv)
Si asa mai departe, numeroase variatiuni pe cateva teme psihologice avand in distributie un numar limitat de personaje, toti membri ai familiei tale. Cum ar fi daca toate aceste interpretari ar fi lipsite de un suport in realitate riscand, evident, sa fie gresite? (sau adevarate doar in mod intamplator, prezis de legile probabilitatii!) Pare ceva de neconceput pentru o multime de scoli de psihoterapie a caror intelegere a functionarii mintii umane se revendica, mai mult sau mai putin direct, de la Sigmund Freud, o figura culturala notabila in secolul trecut si, in acelasi timp, o incarnare spectaculoasa a pseudostiintei.
De la psihanaliza clasica pana la diferite scoli experientiale cu background teoretic psihodinamic, ideea ca parintii au o influenta considerabila asupra personalitatii copiilor si a problemelor cu care se confrunta, in viata adulta, pare ceva de domeniul evidentei. Numeroase modele terapeutice au fost construite de fondatorii lor (si duse mai departe de discipoli devotati) plecand de la premisa ca dificultatile vietii adulte au radacini puternice in copilarie iar rezolvarea lor, de aceea, presupune reamintirea, retrairea,analiza si resemnificarea relatiilor incarcate emotional cu figurile semnificative (in special parentale).
Mult timp am crezut si eu lucrul acesta si am promovat acest tip de teorie, sedus de usurinta cu care putea explica orice (daca acum stai picior peste picior, cu dreptul deasupra stangului, inca ti-as putea demonstra legatura acestei posturi cu tendinta masculin-dominatoare cu care ai abordat acest articol, o ramasita neintegrata a relatiei cu tatal tau dornic sa aiba mereu dreptate). Insa chiar faptul de a explica orice, am invatat mai tarziu, este o vulnerabilitate uriasa a unei teorii. Cu alte cuvinte, o teorie prin intermediul careia interpretezi si explici cele mai triviale comportamente, nu mai zic de cele multiplu determinate, de fapt, nu explica nimic (in limbaj tehnic, nu este falsificabila).
Si daca ar fi fost asa, inca nu era grav (in fond, mintea este un sistem hipercomplex, foarte greu de masurat, e natural sa operam in baza unor intuitii-asa ar putea suna justificarea contrapopperiana). Eu, unul, insa, am facut o alta eroare, explicabila, partial, si prin circumstantele nasterii mele: nu am fost la curent cu cercetarea avansata din psihologie! (ai cuteza sa-i intrebi pe formatorii tai ultimele 10 carti de specialitate,cu date de aparitie 2006-2011, citite atent de ei?) Aceasta literatura nu este disponibila in Romania si e nevoie de un efort serios, in primul rand financiar, pentru a intra in posesia ei (identificarea articolelor stiintifice si cartilor relevante pentru domeniul care te intereseaza e in esenta o incercare temerara)
Cautand sa recuperez aceasta intarziere am aflat, vorba cantecului, si o serie de lucruri care ’’m-au scandalizat” (cum vei fi si tu, la sfarsitul articolului, daca vei avea puterea sa-l termini-acum te mobilizez subliminal, sper ca realizezi!). De mai bine de 20 ani, psihologia academica americana este zguduita de rezultatele extrem de contraintuitive ale unor cercetari de psihologie a personalitatii si genetica comportamentala, rezultate care arunca in aer credintele majoritatii psihologilor si cu atat mai mult ale oamenilor ghidati de propriile lor teorii intuitive, derivate din experienta personala (si semnificativ biasate, doar ca ei nu stiu asta!).
Intr-un articol precedent, m-am referit la aceste rezultate ca la cea mai mare descoperire in psihologie in ultimul sfert de secol: influenta mediului familial asupra personalitatilor adulte ale fostilor copii este aproape nedetectabila daca nu cumva chiar inexistenta (tehnic: mediul impartasit joaca un rol foarte modest sau niciun rol in raport cu personalitatea adulta). Cu alte cuvinte, stima de sine scazuta nu se datoreaza mamei tale exigente si critice iar starile depresive nu au legatura cu lipsa de implicare emotionala a tatalui tau.
Oricat ar fi de tentant, cercetarea psihologica din ultimii ani nu permite culpabilizarea parintilor pentru dificultatile, nereusitele sau angoasele tale din prezent. Parintii au o legatura cu ceea ce experimentezi dar nu aceea pe care o presupui (vezi articolele viitoare!). Felul in care ai fost tratata de mama si modul in care tata s-a purtat cu tine, astazi, cand esti adult, nu mai reprezinta nimic (desi tu ai putea fi convinsa de asta, la fel si terapeutul tau, dar din motive diferite: tu ai nevoie de cineva pe care sa dai vina iar el este indragostit de propria lui teorie)
Vestea buna adusa de aceste cercetari tulburatoare este usor de extras: daca esti sau urmeaza sa fii parinte, poti sa te relaxezi! Influenta pe care o vei avea asupra personalitatii adulte a copilului tau este mult mai mica decat crezi. Faptul ca participi la seminarii de dezvoltare personala pentru a-ti imbunatati abilitatile de comunicare si ca ti-ai burdusit biblioteca, in ultimul timp, cu carti despre cresterea armonioasa a copiilor, este laudabil dar aproape lipsit de valoare. La fel de bine puteai face si altceva cu acei bani (sau cu acel timp). Copiii iti vor simti influenta cat vor fi in preajma ta apoi vor deveni ceea ce genele lor si grupurile de apartenenta vor face din ei.
Stiu, stiu, iti este aproape imposibil sa ma crezi (si nu insinuez ca ai fi o persoana conditionata cultural!) Te invit, de aceea, sa citesti singura literatura (in primul rand articole stiintifice!) tot mai bogata pe aceasta tema. Nu suntem nici pe departe prizonierii copilariei noastre! Dar, atentie, putem crede in mod eronat asta. Si, ca profesori sau formatori, le putem transmite si altora aceasta fantezie, nascuta prima data, se pare, in mintea unui doctor evreu intr-o Viena antisemita, fumator invederat si incapabil sa renunte la acest obicei care i-a adus, in cele din urma si moartea, in urma unui cancer la gat (sau o fi ispasit o povara transgenerationala?, intrebare amuzata special pentru amatorii de constelatii familiale)
Evenimentele nefericite din copilarie, cu exceptia celor absolut dramatice, nu exercita aproape nicio influenta asupra vietilor noastre adulte. Ne putem uita la parintii nostri cu ochi intelegatori, deoarece sunt in varsta si trebuie sa suporte restrictiile aduse de trecerea timpului. Daca au fost neatenti, distanti, neglijenti, dominatori, rigizi, suspiciosi, nedrepti, atotstiutori, persecutori, invazivi sau lipsiti de putere emotionala, astfel incat sa simtim nevoia sa-i salvam, lucrul acesta, azi, nu mai are aproape nicio importanta (si nici nu a avut, cu exceptia momentelor cand inca locuiam cu ei). Miscarile terapeutice care nu sunt constiente de acest lucru, fiind certate, printre altele, cu cercetarea psihologica de inalt nivel (ma refer in primul rand la scolile rupte de mediul universitar) nu fac decat sa perpetueze un mit, oferind consolare, pe termen scurt, asa-ziselor victime si derivandu-si avantaje financiare considerabile (plus elemente de statut pentru formatori), contribuie la adancirea unei iluzii cognitive extraordinar de vechi (aproape o suta de ani).
In timpuri in care putem trimite scrisori (electronice) stand intr-un parc, pe iarba proaspat cosita, poate ca este potrivit sa ne acomodam si cunoasterea, oricat de dureros ar fi lucrul acesta si oricat de iubite ne-ar fi teoriile carora ne-am dedicat ani din viata, daca nu intreaga cariera. Sunt constient ca o astfel de transformare nu e la indemana oricui. Confortul emotional poate fi un motivator mai puternic decat dragostea pentru adevar.
Am scris acest articol in primul rand pentru cei pasionati de cunoastere si pentru cei dornici sa schimbe ceea ce se poate schimba. Unele lucruri nu se pot schimba si trebuie sa invatam sa traim cu ele, fiind inalt heritabile (da, au venit de la parintii nostri care, la randul lor, le-au primit de la parintii lor si tot asa, pe o nesfarsita linie transgenerationala). Iar pentru a realiza diferenta intre ele (sa deosebesti ceea ce se poate schimba de ceea ce este foarte greu sau imposibil de schimbat) a sta conectat la psihologia stiintifica, asa cum poate fi ea cunoscuta prin intermediul jurnalelor acreditate si al cartilor aparute la edituri de prestigiu, ar putea fi o idee buna. Si numai pentru cine vrea sa unifice teoria cu practica:
- R. Plomin si D. Daniel, Why are Children in the Same Family So Different from One Another, Behavioral and Brain Sciences, 1987 (este un „clasic”)
- A. Tellegen , impreuna cu D.Lykken si T. Bouchard, Personality Similarity in Twins Reared Apart and Together, Journal of Personality and Social Psychology, 1988, 1031-1039
- M. McGue si D. Lykken, Genetic Influence on the Risk of Divorce, Psychological Science, 1992, 368-373 (da, despre heritabilitatea divortului: daca ai un frate geaman, provenit din acelasi zigot, si el divorteaza, probabilitatea ca si tu sa divortezi creste de 6 ori, chiar daca nu stii nimic despre el)
- R. Hanson, The Psychological Impact of Sexual Assault on Women and Children: A Review, Annals of Sex Research, 1990, 187-232 (pentru cei care nu stiu ca exista o prognoza mai buna de recuperare, dupa un abuz sexual, la copii fata de adulti)
- W. Kaminer, I’m Dysfunctional, You’re Dysfunctional (o carte din 1992, o adevarata lovitura pentru industria de milioane de dolari a terapiilor si a scolilor de dezvoltare personala care ii fac vinovati, pentru problemele tale, pe parinti, pe educatoare si pe profesori, pe frati, inclusiv „sistemul”, sexul si rasa)