Magruder, via Aronson (cel mai respectat psiholog social al momentului)

Nu cred ca ai auzit de Jeb Stuart Magruder (decat daca ai studiat „stiinte politice” sau esti puternic filo-american). Nici eu nu auzisem, pana nu de mult si, daca nu ar fi fost aseara (articol din august 2010-n.m.), pe TVR 1, excelentul documentar despre John Lennon (da, tipul ala cu „All we are sayiiiiing…in’s give peace a chance”, pe vremea razboiului din Irak, pardon, Vietnam) nici nu l-as aminti acum. A scris o carte, in 1974, „An American Life:One Man’s Road to Watergate” (nu am citit-o insa cineva a avut amabilitatea sa-mi ofere un mic rezumat, cutremurat, cred, de ignoranta mea in materie de politica americana de culise-fara nicio legatura cu aniversarea lui Obama, de ieri, sau chiar nimic nu e intamplator?)

Magruder a fost asistentul special al lui Richard Nixon (a carui fata nu mi-a placut niciodata, dar asta e probleme mea), implicat, cred ca ai ghicit, in scandalul Watergate. Si ce este asa special cu acest om, partas la operatiunile ilegale din acei ani, demascate de doi ziaristi curajosi, si finalizate cu demisia presedintelui Nixon? (si, ulterior, oprirea unui razboi absurd-inca ezit daca sa consider aceasta sintagma opusul unui oximoron). Despre asta vreau sa scriu. Magruder a facut un lucru foarte greu, cumplit de dureros. Nu a aruncat responsabilitatea asupra nimanui. Si-a recunoscut, public, vina (si a platit pretul!). Probabil s-a privit in oglinda si a decis ca nu mai poate sa traiasca asa. Mi se pare extraordinar, mai ales in lumea politica (actiunile „criminale” in care a fost implicat nu sunt, bineinteles, extraordinare ci condamnabile)

De ce il elogiez? Deoarece i-ar fi fost extrem de usor sa se ascunda in spatele unor rationalizari de genul „asa dicta securitatea nationala”, „era pentru o cauza nobila” sau”la fel ar fi facut si ei, in locul nostru”. Mai mult decat atat, ar fi putut fi convins, cu adevarat, de forta acestor argumente (cum se pare ca a fost cazul cu alte persoane sus-puse din epoca lui Big Throat-a carui identitate, apropo, a fost dezvaluita recent). Intentionez sa scriu cateva articole (pregatesc o carte) pe tema felului in care noi, oamenii, ne auto-pacalim, fiind convinsi ca avem dreptate (despre iluziile creierului, cu alte cuvinte) iar Magruder este un exemplu perfect pentru posibilitatea opusa, anume recunoasterea dureroasa, si inevitabil riscanta, a unui comportament ce in ochii altora a parut corect cand, in realitate, era gresit.

Ce a facut fostul asistent personal al presedintelui S.U.A.? (cel mai puternic om din lume, spun unii, teorie in care eu nu cred) A invins mecanismul (selectat evolutionist, atentie!) auto-justificarii. Nu a mai cautat scuze (adesea ridicole, vazute dintr-o perspectiva mai detasata). Nu a mai fugit de adevarul interior. Nu a aratat cu degetul spre altcineva. S-a desprins de mirajul de-responsabilizarii si a acceptat in mod curajos faptele. Imi scot palaria (de soare). As putea face si eu asta, mai des, doar ca sunt inca prizonierul unor mecanisme arhaice (cum, si tu? Ah, scuza-ma, tu nu, tu esti o persoana speciala, deasupra acestor imperfectiuni umane)

Din fericire, manevrele inconstientului pot fi scoase la lumina si, cel putin partial, controlate. Datoram aceasta cunoastere intr-o anumita masura psihanalizei, ulterior psihoterapiilor de profunzime si intr-o alta masura, mai mare, am senzatia, psihologiei sociale (unde s-a acumulat un corpus formidabil de cunostinte, despre care multi oameni nu au nici cea mai vaga idee, si asta in timp ce „asculta”, tragic inconstienti, de exact mecanismele descrise-situatie in curs de schimabare la care m-am inrolat si eu, pasarea colibri) Psihologii curiosi, investigativi si ageri la minte sunt, desigur, avantajati (pot studia aceste lucruri ca parte a formarii continue-nu, nu se afla, sau nu in mod foarte explicit, in manualele clasice, oricat de noi), insa nimeni nu este exclus, mai ales daca beneficiaza d eo buna indrumare, de la „banchetul” cunoasterii. Au contraire, cred ca acest gen de intelegere merita diseminat cu generozitate in societate, fiind apt, in opinia mea, sa micsoreze incredibila cantitate de ostilitate, prejudecatile, gandirea infantila, resentimentele, aversiunea incrancenata si avantul „luptatorilor pentru dreptate”, identificati rigid cu propriile idei.

S-ar putea, astfel, inmulti populatie de” magruderi”, ceea ce ar transforma grupurile si comunitatile noastre in locuri mai relaxate, unde, securizati economic, sa exploram viata, sa ne jucam de-a cunoasterea, sa ne permite sa fim artisti ai realitatii. Ti se pare prea mult? („Imagine all the people…”) Eu ma intristez (si ma si enervez)  cand vad, la oameni tineri (cu cei in varsta sunt mai tolerant sau poate mai nepasator) seminte deja germinate ale stereotipului, gandirii  in categorii, erorilor perceptive sistematice si tot sirul de „demoni” pe care nu ii enumar acum, pentru a ma proteja.

Pentru ca suntem oameni, nimeni nu este scutit de „mecanismele blestemate” (foarte utile pentru supravietuire, de altfel), nici macar psihologii sociali aflati in prima linie a demascarii lor. Insa tot pentru ca suntem oameni ne putem ridica deasupra lor, le putem vedea in plina actiune si, daca mai avem forta interioara, sa le oprim. Am dat, ieri, un exemplu introductiv din disonanta cognitiva. Nu ai vrea sa stii mai multe despre eroarea narativa, biasul de confirmare, distorsiunea cognitiva post factum (am scris, candva) sau memoria reconstructiva (si falsificarea amintirilor)? Eu vreau, si pentru ca am aflat cate ceva, intentionez sa impartasesc si cu tine. Oare de ce iti ofer aceste lucruri, gratuit? Pretty iluminating question! Pentru a le verifica impreuna cu tine? Pentru a te atrage spre facultatea de psihologie? (sau pentru a ramane, in caz ca vrei sa pleci) Pentru a-mi face reclama? (insa, in acest caz, de ce tin telefonul inchis?) Sau pentru a face sa apara in tine un acut sentiment de disconfort, intrucat nu poti da nimic inapoi, caz in care e necesar sa-l justifici cumva si ce poate fi mai usor decat a-mi atribui intentii daimonice? (am scris intentionat, si nu din admiratie pentru Platon) Dar de unde stii ca nu le am? Sau ca par a le avea dar, de fapt, sunt ale tale? (fiind proiectate) Vezi, la lucrurile astea ma refer! (a fost un mic exemplu, doar ca nu stim daca adevarat-hi, hi!)

Hai mai bine sa uitam totul si sa ne imaginam ca lumea este mai simpla iar perspectiva noastra, de fapt a ta, este cea corecta. Ce atata gandire, analiza, auto-observatie si vedere 2p? Este august, este concediu (sau urmeaza), vremea tine cu noi. Happy end! (asta e o alta tehnica, in caz ca nu te-ai prins)


Publicat

în

de către

Etichete: