Am cautat in DEX definitia lui „a fi” . Am gasit „a exista, a avea fiinta”. Am exclus-o din start pe a doua („a avea fiinta”) fiind circulara (definitul nu trebuie sa se gaseasca in definitor ca in exemplul „pilotul este acea persoana care piloteaza”). Mi-a ramas „a exista” si am dat cateva pagini inapoi unde ce crezi ca am gasit? „A exista”=”a fi, a se afla, a se gasi in realitate” Daca semeni cu mine poate simti si tu adierea cercului vicios. Neavand de lucru am cautat la realitate. Acolo definitia suna asa:”existenta efectiva, obiectiva”, adica realitatea este starea de a fi sau a exista pe cand a exista inseamna a se gasi in realitate. Still sharing my desperate state of mind?
In termeni mai filosofici, ceea ce tocmai am experimentat (si descris) arata ca dictionarul nu este complet si nici nu poate fi vreodata (mi-am amintit imediat de teoria incompletitudinii a lui Godel, conform careia orice limbaj formal are limite intinseci care nu ne permit sa „stoarcem” tot adevarul din el-ramane mereu cel putin o propozitie al carei adevar nu il poti demonstra). Citind definitiile lui „a fi”, „a exista” si „realitate” nu am devenit mai intelept. Ele sunt doar cuvinte care isi corespund unele altora.
Nu vreau sa spun ca de aici rezulta ca Dumnezeu (un alt cuvant cu rezonanta) exista ci ca nu putem defini totul si ca exista intotdeauna ceva ce nu stim. De exemplu, in fizica este folosit conceptul de energie, exista si definitii de lucru insa nimeni nu stie ce este cu adevarat energia. Cu toate acestea in mod limpede „este” ceva, daca te gandesti la tine, cel sau cea de aseara, cu energia aproape de zero, la srafsitul unei zile imposibile.
Pentru mine, spiritualitatea incepe cu acest ceva pe care nu il stim si nu il vom sti niciodata. Pentru a fi mai sugestiv, iata si metafora: daca vrei, poti atinge cu degetul aratator de la mana dreapta tasta „K” de pe laptop dar nu poti atinge aratatorul cu aratatorul. Degetul nu se poate atinge pe sine tot asa cum nasul nu se poate mirosi pe el insusi. Da, faimoasa si misterioasa problema a autoreferintei.
Pot da un nume acestui ceva pe care nu il stiu („a fi” sau senzatia degetului care se atinge pe sine), de exemplu ii pot spune Dumnezeu, Allah sau Yahve, cu conditia de a nu adauga si alte atribute neverificabile (conditie pe care amatorii de nume nu o respecta). Evident ca numele sunt arbitrare, deci tin de preferinte personale si, daca e sa aleg si eu unul, i-as spune, uneori, Tao.
Si cine sau ce este Tao? Nu stiu! Nu stiu nici ce face, nici ce mananca, nici pe cine iubeste, nici ce ganduri are, nici daca se supara daca scot limba la el, nici daca este un el sau o ea, nu stiu nimic. mister! Chiar asa, intuneric complet, insa daca sunt atent la experienta mea interna, constat mirat ca Tao, indiferent ce-o fi el sau ea, nu ma sperie (ceea ce e destul de ciudat deoarece creierele noastre sunt configurate sa raspunda cu teama la necunoscut, ca masura de prevedere: mai bine sa fii prudent cu ceva despre care nu stii nimic si sa rasufli usurat cand afli despre ce e vorba decat sa fii imprudent si sa nu mai rasufli deloc, deoarece si-a infipt coltii in tine-era sa zic acul, gandindu-ma la noua psihoza sociala, West Nile, pe cale sa se nasca gratie modelelor de responsabilitate din jurnalism)
Bine, bine, nu ma sperie, dar ce face? O clipa, sa meditez un pic asupra lui (adica sa-l observ, nu te gandi la altceva). Ce efect are contemplarea misterului absolut? Probabil ca sunt un pic bizar: ma relaxeaza! Ma incredintez acestui ceva necunoscut, de fapt incognoscibil, cu un sentiment de incredere. Nu este prefabricat sau dorit din tot sufletul, in contact cu entropia imposibil de negat din jur. Pur si simplu este acolo si imi pare rau ca nu-mi amintesc mai des (but I’m working on it). Cand reusesc (sa-mi amintesc de Tao) realitatea (indiferent ce-o mai fi si dihania asta) devine mai soft, mai curgatoare si, oricat ar parea de ciudat, mai nostima. Eu insumi privesc totul cu mai multa bunavointa si am chef sa ma joc (si exista, cred ca esti de acord cu mine, mii de jocuri, cele mai interesante fiind cele sociale, capitol la care inca ma antrenez, studiind psihologia, de exemplu).
Natura lui Tao, daca e sa spun ceva despre ea, imi pare a exista prin ea insasi, adica in absenta unui suport exterior (deoarece nu exista nici „exterior” nici „interior”). Poate ai vrea sa citesti ca Tao ne iubeste si are grija de noi. Imi pare rau, nu pot spune asta si nu pentru ca nu vreau ci pentru ca nu stiu. E clar ca si eu si tu „am iesit” din Tao, asemenea uterelor mamelor noastre si spermatozoizilor sprinteni ai tatilor nostri. Daca Tao a „iesit” si el de undeva nu as putea sa spun insa cred ca nu a iesit de nicaieri, fiind vesnic. Cred ca este si mereu schimbator, cu alte cuvinte in transformare si ma grabesc sa adaug ca e doar opinia mea. Mi se mai pare ca nu este constient si de asemenea adaug cu repeziciune ideea ca „nu este constient in cuvinte” (constiinta intemeiata pe limbaj). Daca Tao foloseste cuvintele, aproape sigur face asta prin intermediul mintilor noastre, splendide masinarii computationale (adica apte sa manipulese simboluri).
Cum este El (Ea) in sinea Lui, de fapt, habar nu am. Surprinzator, insa, intelegerea faptului ca exista ceva misterios, atat de aproape si totusi imposibil de atins, de nedeslusit sau impenetrabil si cu toate astea desfasurandu-se mereu, in fata ochilor, urechilor si intelectelor noastre (ce altceva este progresul stiintelor?) ma umple cu o secreta bucurie si placere de a fi (nestiind ce inseamna „a fi”). De aceea pot privi cu simpatie orice persoana cu optiuni religioase, atunci cand reusesc sa separ, inauntrul conceptului ei de „Dumnezeu”, ceea ce imi pare a fi dorinta infantila de protectie si teama de autoritate de perceptia unui mister absolut, tacut, linistit.
Poate ca acest „Dumnezeu” (Tao) la care ma refer este mult prea abstract si lipsit de determinari pentru a folosi la ceva in plan social (grupuri, comunitati, cetatenie globala) insa in plan individual (ma gandesc acum nu doar la mine ci si la alti indivizi pe care-i cunosc direct sau doar i-am citit) pare a fi functional. Cu siguranta oamenii nu mai au motive sa-si sparga capetele. Au contraire, exista numeroase motive de cooperare („hai sa ne unim fortele sa vedem ce mama lui e si cu misterul asta infinit!”).
Ti se pare ca insuportabila, uneori, curiozitate a copiilor ar fi altceva? Pentru mine copiii animati spontan de nevoia de cunoastere, fascinati de aproape orice frunza, gaza sau priza (am introdus-o doar pentru rima!) sunt fiinte spirituale iar datoria noastra, parinti si profesori, daca mai avem o bruma de intelegere pentru astfel de impulsuri naturale, este sa le sprijinim, sa le permitem sa creasca si sa infloreasca.
Pentru mine este deprimant sa intalnesc un om caruia ii lipseste curiozitatea pentru prezent (exclud din aceasta categorie curiozitatea defensiva, aceea in spatele careia te ascunzi pentru a evita problemele personale si barfa, pe care o detest), dupa cum este incantator sa fiu in contact (sau doar sa privesc) cu un om dornic, pasionat, framantat sau disponibil pentru cunoastere, obsevatii empirice, intelegere. Cu timpul (o buna indrumare) un copil dobandeste si uneltele potrivite (e nevoie sa ajunga in stadiul operatiilor formale) care ii permit sa filtreze faptele, sa le examineze, sa-si testeze presupozitiile si sa renunte la credinte in care a investit daca realitatea le infirma. Aceasta metoda se numeste stiintifica si unii cred ca e specifica doar cercetatorilor izolati prin laboratoare sau, inselati de rationalitatea pe care o presupune, ca este limitativa, sterila sau arida. De fapt lucrurile stau exact pe dos! Metoda stiintifica este un instrument minunat de navigare prin realitate, mult mai sigur decat „intuitiile” niciodata verificate sau credintele incarcate emotional dar lipsite de fundament. Cand pleci de acasa pentru a merge la facultate sau la corporatia care te exploateaza cum prea bine stii tu folosesti metoda stiintifica, chiar daca nu o numesti asa. Copiii nu se nasc in posesia ei deoarece creierele lor inca nu sunt suficient maturizate. Scoala este menita sa o transmita insa, din pacate, ma tem ca nu reuseste decat sa o faca antipatica si apta pentru a fi rejectata. Din fericire lucrurile pot fi intotdeauna reparate, e nevoie doar de motivatie (si cateva reconfigurari neuronale, in cazul circuitelor arhaice).
Desi nu il numesc pentru ca nu ii stiu numele (Tao e ceva provizoriu, specific acestui articol) simt ca sunt in serviciul Lui si, intr-un fel, ii fac reclama, il promovez, arat catre el („acolo, acolo!”). Am aparut dinauntrul lui si ma voi intoarce acolo, la un moment dat. Probabil ca il manifest chiar si atunci cand nu vreau sau am impresia ca m-am indepartat de el. Poate ca nici nu exista altceva iar noi suntem cateva din infinitele lui chipuri, pe care nici el nu le cunoste in avans, ci doar atunci cand le manifesta. Daca totul suna foarte a Dionisie Areopagitul sau teologie negativa via worldwide web,atunci fie, astazi sunt apofatic. Cert este ca ceea ce nu stiu exista undeva asteptand sa fie descoperit iar in timpul acesta pot sa mestec aproape orice dar nu si propria mea gura.