Vioara era facuta de mainile lui Antonio Stradivari, in 1703. Costa 3.5 milioane USD. Parintii lui erau amandoi psihologi. Se pare ca au stiut sa il sprijine din moment ce, la 39 de ani, a primit premiul Avery Fischer (un fel de Oscar pentru cel mai bun muzician). Recunosc: sunt un ignorant in materie de interpreti de muzica clasica. Asa ca numele lui, Joshua Bell, nu-mi spune nimic. Nici piesa cu care a inceput, „Chaconne” (a lui J.S.Bach), lunga de 14 minute si foarte dificila chiar pentru virtuozi, nu o cunosc (ca sa-ti dai seama de dimensiunile ignorantei mele). Insa pe a doua o stiu: „Ave Maria” (de Schubert). Parca si Massenet imi suna cunoscut. Ce mai, a cantat 6 piese clasice (capodopere) timp de 43 de minute.
Nu, nu am asistat. Totul s-a intamplat in ianuarie 2007, in Washington. Vreau sa spun, intr-o statie de metrou in Washington. A fost un experiment social, filmat cu camera ascunsa. Editorii de la Washington Post, care au organizat totul, s-au temut de posibile incidente (cum se intampla mereu in multimi). Nu a fost asa. Pe langa Joshua Bell au trecut 1070 de oameni. Doar 7 s-au oprit pentru cel putin un minut. Unul singur l-a recunoscut (dar nu l-a intrerupt). Nu era imbracat special (avea un T-shirt oarecare). Doar muzica era speciala. Arta lui era speciala. A strans 32 USD. Cu cateva zile inainte cantase la Boston, unde un loc bun costa 1oo USD. La un concert poate castiga si 1.000 USD/minut. Joshua Bell.
Inca nu stiu de ce, dar citind aceasta poveste mi-au dat lacrimile (probabil pentru ca sunt nevrotic). Bell spune ca el canta pentru a le arata oamenilor de ce merita sa traiesti. Intrebarea ziaristului de la Washigton Post (autorul articolului) este foarte buna: La ce bun daca nimeni nu asculta? Evident, totul este o problema de prioritati si context. Suntem grabiti. Viata e scurta. Iar dupa cutremurul din Chile este si mai scurta (axa Pamantului s-a modificat cu 8 cm, asa ca ziua este un pic mai scurta). Astazi m-am oprit din alergare. Fac doliul microsecundelor pierdute.