Acest articol a aparut initial pe un alt blog.
Imi amintesc de cineva care a avut nevoie de aproape un an pentru a se hotari si a alege intre doi barbati, un „fost” (incheiase oficial relatia, nu insa si emotional) si un „actual”, fata de care nu se putea angaja pe deplin. In cele din urma l-a ales pe „actual” si a fost multumita de decizia ei (au, acum, si un copil) exact cum prezice teoria psihologica (doar ca nu puteam sa-i spun asta, deoarece as fi interferat cu decizia ei). Ti se pare prea mult un an? Poate ca da insa asa pare a fi natura umana. Fara a fi vorba de indecizie patologica, ne este greu sa alegem una din doua (sau mai multe) alternative similare ca grad de atractivitate. Avem tendinta de a prelungi timpul de deliberare cu riscul de a pierde oportunitati importante (asa-zisul cost de oportunitate). Suntem inclinati sa tinem „usile deschise” cat mai mult posibil, desi e evident ca timpul se scurge (adesea si banii sau resursele afective-clienta mea, in acel an, a investit emotional in ambii, chiar daca nu in mod egal).
De unde vine acest impuls irational? Din frica, bineinteles. Ne este frica de pierdere! A inchide o usa, a renunta la o alternativa, a alege X si nu Y inseamna a-l pierde pe Y pentru totdeauna. Este un fel de moarte iar moartea, nu doar fizica,materiala, ci si simbolica, ne infricoseaza. Vrem sa stam la distanta de ea asa ca amanam momentul unei decizii, mult peste ceea ce este rational ca timp necesar de gandire. Comportamentul opus (decizia pripita, nemediata reflexiv) este acelasi lucru, doar ca intors pe dos („pe invers”, in idiomul pe care il folosesc uneori cu studentii mei: „citeste pe invers!”, una din capacitatile care ii distinge pe psihologii profesionisti de cei diletanti). A decide rapid, fara a sta pe ganduri, arata, doar ca cifrat, aceeasi teama de moarte.
Pentru a iesi din astfel de dileme consumatoare de resurse e nevoie sa inchidem in mod constient una din usi. Doar ca asta e exact ceea ce noi, oamenii, nu suntem programati sa facem. Nu vrem sa renuntam.”Tragem” de alternative, le tinem in viata, poate-poate nu pierdem nimic. O astfel de asteptare nu se va implini niciodata. Viata este un sir de pierderi (si de castiguri corespondente, desigur, doar ca trebuie sa le „vezi”) indiferent ce faci sau cat timp aloci unui proces decizional. La un moment dat una din alternative dispare sau se degradeaza (sau e valorificata de altcineva: o necunoscuta „ti-l ia” pe X chiar de sub nasul tau). Rational este sa nu astepti pana atunci si dupa un timp rezonabil de gandire sa te focalizezi pe una din variante, renuntand constient (si dureros) la cealalta.
Pentru cei amatori de studii: Dan Arriely (profesor la MIT) si Jiwoong Shin (profesor la Yale) au facut un astfel de studiu cu studentii de la MIT (statistic vorbind, printre cei mai inteligenti studenti americani) si l-au publicat in 2004 (Management Science, „Keeping doors open”).
Buridan Jean, un filosof si logician francez, a realizat propria lui cercetare, cu ajutorul unui magar (nu la propriu, filosofii, nefiind, din fire, practici, fac doar experimente mentale). Si-a imaginat un magar infometat, stand intre doua capite de fan, ambele situate la aceeasi distanta si neputandu-se hotari. Magarul a murit de foame dar a reusit sa devina, in alt fel, nemuritor: cei care folosesc expresia „magarul lui Buridan” nu stiu cine a fost Buridan.
Doua telefoane mobile cu zeci de caracteristici asemanatoare care trebuie comparate? (am trecut recent printr-un astfel de calvar si am ales Nokia N 97-te rog, nu-mi spune ca altele sunt mai performante pentru ca nu mai am dispozitie reflexiva pe acest subiect si cine stie ce-ti fac!) Sau doua camere digitale? (pentru cei care, temandu-se de moarte, vor sa faca fotografii, adica sa imortalizeze momentul) Poate chiar doua piese de teatru intre care nu te poti decide in unica ta seara lasata libera de corporatia care te-a cumparat pe un pret (numit „salariu”) pe care e bine sa nu-l analizam serios? Ce sa mai zic de doua facultati sau doua linii de cariera inauntrul unei profesii (psihologie organizationala sau consiliere si terapie)? Sau doi barbati atragatori (vezi inceputul) pe care ii tii in stand-by in timp ce le consumi economiile?
Fiind abundenta (sau asta e impresia mea) Viata vine catre noi cu zeci de oferte. Ele trebuie analizate, intr-adevar, dar nu prea mult. Este mai inteligent sa alegi una si apoi sa te focalizezi pe ea (stick with it!) deoarece pierzi mai mult daca nu te decizi si amani acest moment catre calendele grecesti. Este dificil sa spui „nu” unei cariere sau unui posibil partener insa odata ce ai facut-o priveste inainte si renunta la a mai intoarce capul deoarece asta nu te ajuta cu nimic (regretele inutile sunt consumatoare de energie). Pe de alta parte, observa feedback-ul oferit de alegerea ta, o perioada semnificativa de timp si, daca ceva nu este ok, ei bine, esti in pragul unei alegeri noi (doar ca partenerii sau slujbele nu pot fi schimbate cu acelasi consum psihonervos ca in cazul masinilor-hmm, iubitorii de formula 1 ar putea sa nu aprobe acest gand!)
Nu cred in politica usilor deschise prea mult, bazandu-ma pe ceea ce psihologia ma invata, asa ca oamenii care pleaca din viata mea (sau invers) sunt buni-plecati si nu le mai trimit urari de Sarbatori. Viata merge mereu inainte si doar noi, oamenii, mai pasim cu capul sucit spre trecut. Nu e nici economicos (o alegere inteleapta) nici securizant (privind inapoi poti sa te izbesti de un obstacol aflat in fata ta). Desi au stapanit candva Pamantul, Viata nu a mai recreat niciodata dinozaurii, dupa catastrofala lor disparitie. Sunt sensibil la aceasta lectie. Ma tem doar ca, daca facem prostii prea mar (ca specie)i si nu folosim noile instrumente mentale (gandire, constiinta) intr-un sens creator, Viata ar putea sa nu mai creeze niciodata organisme vii bazate pe chimia atomului de carbon. Dar ma consolez cu gandul ca mai exista, in tabelul lui Mendeleev, numeroase alte elemente. Usi deschise, probabil. Extraterestrii stiu de ce!