Gottman si Aronson (inca in viata) – Scoala de psihologie

Am primit un pachet nou de recenzii. In ordinea sosirii, mai intai (1) Alexandru Dorneanu si, apoi (2) Camelia Dumitru:

(1) The seven principles for making marriage work – John Gottman and Nan Silver, Three River Press, New York, 1999;

John Gottman studiază cuplurile pentru a afla care e secretul din spatele fericirii lor şi care sunt greşelile care duc la eşec. Pentru aceasta el a înfiinţat ceea ce el a numit The Seatle Love Lab. Un laborator al dragostei şi al relaţiilor unde el poate supraveghea cupluri care s-au decis să-şi împărtăşească intimitatea în intervalul orar 9-21. Ceea ce Gottman a aflat din aceste experimente a modificat total perspectiva sa privind terapia cuplurilor şi a revoluţionat abordarea terapeutică a cuplurilor aflate in criză.

Iată câteva dintre lucrurile interesante pe care Gottman le-a descoperit

Căsniciile fericite sunt acelea pe care Gottman le numeşte emotionally intelligent; adică acelea în care partenerii au grijă ca gândurile lor negative despre celălalt să nu invadeze şi să le copleşească pe cele pozitive
A trăi un mariaj fericit te face să fii mai sănătos. Cum? Păi… o căsnicie nefericită induce stress fizic şi emoţional care la un moment dat îşi pune amprenta asupra sănătăţii tale.
Cuplurile fericite sunt sănătoase şi pentru că membrii lor au tendinţa naturală de a avea grijă unul de celălalt şi de sănătatea fiecăruia
Sistemul imunitar al cuplurilor fericite e mai puternic
Nu e înţelept să rămâi într-o căsnicie nereuşită de dragul copiilor. Un divorţ paşnic, deşi e o formulare cam contradictorie, e de preferat unei căsnicii pline de nefericire.
50% dintre divorţuri se petrec în primii şapte ani de căsnicie
Persoanele care rămân în căsnicii fericite trăiesc cu patru ani mai mult decât cele care nu rămân căsătorite.

Tot petrecând timp în laboratorul său, Gottman a descoperit şi câteva mituri despre căsnicie care nu se adeveresc în practică:

Îţi poţi salva căsnicia dacă înveţi să comunici mai bine şi să fii asertiv şi întelegător cu celălalt. Acesta e principiul pe care se bazează majoritatea abordărilor terapeutice pentru cupluri, însă nu are aplicabilitate în practică pentru că în majoritatea situaţiilor e nevoie de mai mult decât de comunicare pentru a rezolva o problemă. Ce şi cum aflaţi în carte sunt dedicate 3 capitole abordării problemelor care apar frecvent în cuplu: Capitolele 8,9 şi 10.
Problemele de personalitate distrug căsniciile: nu neapărat; pentru ca o căsnicie să funcţioneze, chiar daca există probleme de personalitate, e nevoie ca un partener să fie complementar problemei. Ex: Sam are probleme cu autoritatea, nu-i place să aibă şefi, dar el e însurat cu Megan care il tratează ca pe un partener, ca pe un egal şi nu au nicio problemă. Stiţi singuri cu ce fel de personalitate ar fi avut el probleme.;)
Interesele comune păstrează un cuplu: e necesar ca interesele commune să fie împărtăşite în moduri acceptate de amândoi, adică dacă vă plac animalele, să aveţi idei asemănătoare sau concordante în legătură cu creşterea şi îngrijirea lor pentru că altfel veţi căuta să vă satisfaceţi interesele tot în afara cuplului iar prezenţa interesului în cadrul cuplului va creea şi mai mare tensiune.
Reciprocitate…: eu spun te iubesc, şi tu spui te iubesc, eu îţi fac cadou de ziua ta, şi tu îmi faci cadou de ziua mea… buun…nimic ciudat dar dacă cineva uită de reciprocitate şi celălalt imediat taxează această rătăcire? Atunci cuplul nu mai funcţionează pe principiul reciprocităţii pozitive ci treptat fiecare poate începe să contabilizeze cine ce a facut şi cine ce nu a făcut. Dacă aţi ajuns în acest punct aveţi sigur problem maritale sau de cuplu. Pentru că într-un mamriaj fericit fiecare face gesture frumoase faţă de celălalt ca semn al admiratiei şi al preţuirii pentru acesta şi nu din obligaţia reciprocităţii.
A evita conflictul îţi poate distruge căsnicia: Gottman ne informează că fiecare căsnicie, atât cele fericite cât şi cele nefericite, au propriile zone de conflict unele mai abordabile şi altele mai puţin abordabile, unele rezolvabile şi altele mai puţin rezolvabile, aşa cum aflăm în capitolul 7. De reţinut e că fiecare cuplu are propriile modalităţi de abordare a conflictelor şi că nu există reguli sau reţete pentru abordarea lor corectă. E important doar ca problemele rezolvabile să fie discutate şi să se încerce rezolvarea lor. Dacă nu e posibilă să se găsească o modalitate convenabilă de a le face faţă fără a le rezolva, pentru că, aflăm de la Gottman că unule problem maritale nu pot fi rezolvate niciodată şi trebuie să trăim cu ele şi să le facem faţă de fiecare data. Cheia e ca acele probleme nerezolvabile pe care le gasiţi tot în carte la capitolul 7 unde învăţaţi şi cum să diferenţiaţi un conflict rezolvabil de unul nerezolvabil, să nu fie atât de dureroase sau agasante pentru voi, adică să fiţi compatibili in privinţa problemelor.
Aventurile sunt principal cauză a divorţurilor: în realitate cauza aventurilor e îndepărtarea şi răceala care probabil s-a instaurat în cuplu. De fapt o persoană cauta de la cealaltă prietenie, înţelegere, sprijin, respect, atenţie, şi abia apoi sexul. Deci eventurile sunt mai degrabă un simptom care atenţionează că lucrurile nu merg bine, decât o cauză a decăderii.
Barbaţii nu sunt programaţi biologic pentru casnicie: bărbaţii şi female pot face faţă unei căsnicii în egală măsură. A înşela sau a fi poligam ţine mai mult de oportunităţi decât de biologic. Odată cu emanciparea femeii numărul aventurilor acstora a crescut ajungând la nivelul bărbaţilor sau chiar depăşindu-l.

Gottman “se laudă” că poate prezice divorţul cu o acurateţe de 91%, doar urmărind timp de 5 minute discuţia sau cearta unui cuplu. Iată cum:

Primul semn: un început sever: dacă o dispută începe cu un ton sever, aspru, dur, şi o notă de negativism marcant nu e un semn bun deloc.
Al doilea semn: cei patru călăreţi ai apocalipsei
- Critica: a arăta cu exagerare ş i răutate părţile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane. Deci critica este o observaţie negativă pe care unul dintre membri cupului o face celuilalt. Ea este generală şi vizează întreaga persoanlitate a celui in cauză. Plângerea, însă este particulară şi se referă doar la un aspectal personalităţii celui vizat.

Exemple:

Critica: Niciodată nu ajungi la timp.

Iar ai uitat sa cumperi paine. Nu ma pot baza niciodata pe tine.

Plângere: Aş fi vrut să petrecem timp împreună, singuri. Trebuia să te consulţi cu mine înainte să inviţi pe cineva.

Critica începe cu tu, iar plângerea începe cu eu.

Dispreţul: este cel mai periculos dintre cei patru călăreţi pentru că e acompaniat de dezgust şi devine imposibil să rezolvi o problemă când partenetul tău îţi transmite că îl dezguşti. E un semn că relaţia se confruntă de multă vreme cu probleme pe care niciunul dintre parteneri nu le rezolvă şi că relaţia a fost contaminată cu gânduri negative.
Defensiva: fiind supus atacurilor pline de negativism şi dispreţ, oricine are tendinţa naturală de a se apăra. Totuşi se pare că această abordare nu are efectl scontat pentru că devenind defensiv, cel atacat devine atacator şi toată discuţia tinde să devină o luptă.
Retragerea/blocajul [stonewalling]: ca o urmare a celor e călăreţi persoana care este atacată rămâne fără răspuns la ofensiva crâncenă la care este supusă şi se blochează. Se retrage din relaţia cu persoana atacatoare pentru a nu suferi mai mult. Orice răspuns la critiica primită va fi interpretat şi va primi o si mai puternică replică. Astfel, cel care e supus la critici învaţă că e cel mai bine să facă orice îi stă în puteri pentru a evita un conflict aşa că se detaşează de situaţie şi nu mai răspunde, ca un zid de piatră [stonewall].
Al treilea semn: inundarea [flooding]: floodingul denumeşte situaţia în care negativitatea partenerului e atât de copleşitoare şi atât de neaşteptată încât te şăchează. Ai face orice să eviţi o replică a acestei negativităţi iar o modalitate pentru a o face este să te retragi din punct de vedere emotional din relaţie [stonewall].

Iata un dialog reprezentativ:

Amy: When I get mad, that’s when you should step in and try to make it better. But when you just stop talking it means “I no loger care about how you feel”. That just makes me feel an inch tall. Like my opinion or feelings have absolutely no bearing on you. And that’s not the way a marryage should be.

Paul: What I’m saying is, if you wanna have a serious conversation, you’re gonna do it without yelling and screaming all the time. You start saying things that are hurtful.

Amy: Well, when I’m hurt, mad and I wanna hurt you I start saying things. And that’s when we should both stop. I should say I’m sorry and you should say I know that you wanna talk about this. And I really make an effort to talk instead of just ignoring you.

Paul: I’ll talk when..-

Amy: It fits your purpose

Paul: No, when you’re not yelling and screaming and jumping up and down stomping.

Al patrulea semn: limbajul trupului: Gottman a constatat că în timpul acestor conflicte se produc modificări fiziologice importante: în primul rând bătăile inimii care depăşesc 100 de bătăi pe minut deşi inima în situaţii normale nu depăşeşte 80 de bătăi pe minut. De asemena creşte şi presiunea sangvină şi este secretată adrenalină care pregăteşte corpul pentru activarea răspunsului fight/flight.
Al cincilea semn: încercări nereuşite de reparare:
Al şaselea semn: amintiri neplăcute: când se ajunge în situaţia în care cuplurile nu îşi mai amintesc multe evenimente frumoase din istoria lor de viaţă înseamnă că relaţia a devenit atât de mult contaminate de negativtate şi dispreţ încât amintirile frumoase au fost lăsate în urmă şi înlocuite cu amintiri şi gânduri urâte despre celălalt şi despre relaţie. E semnul final că relaţia e în derivă.

Totuşi chiar şi în acest punct relaţia mai poate fi salvată. Iată cum:

1. Primul principiu : dezvoltaţi-vă hărţile iubirii: noţiunea de hartă a iubirii se referă la o regiune a creierului sau a vieţii cuplurilor fericite dedicată relaţiei sau persoanei iubite. Acolo stochează amintiri dragi, preferinţele culinare ale partenerului, griji, speranţe aşteptări. Trebuie sa-ţi cunoşti partenerul pentru a putea fi fericit alături de el; pentru a-i putea face surprize de care să se bucure, pentru a-l proteja. A avea o hartă a iubirii ajută cuplurilesă rămână în contact să creeze o legătură puternică şi să facă faţă stresului.
2. Al doilea principiu: hrăniţi-vă admiraţia şi afecţiunea: Admiraţia şi afecţiunea sunt două dintre cele mai importante elemente ale unui cuplu fericit. Cel mai bun test pentru a afla dacă un cuplu are un sistem al admiraţiei şi afecţiunii este felul în care îşi privesc trecutul. Dacă privesc trecutul cu admiraţie şi afecţiune, chiar dacă se află într-o perioadă dificilă confruntându-se cu călăreţi există şanse mari ca relaţia să fie salvată. Dacă trecutul e privit cu dispret, sansele sunt foarte mici.
3. Al treilea principiu: acordaţi-vă timp şi atenţie: orocât de obosiţi sau grăbiţi sunt, partenerii care fac parte din cupluri fericite au în comun capacitatea de a fi alături şi conectaţi cu partenerii lor în fiecare zi. Chiar dacă se grăbesc să ajungă la o întâlnire importantă ei găsesc un minut pentru a-şi spune o vorbă frumoasă sau pentru a se încuraja şi găsesc momentele în care să-şi impărtăşească experienţele. Acest lucru menţine şi întăreşte legătura dintre ei.
4. Al patrulea principiu: a-ţi lăsa partenerul să te influenţeze: în special pentru soţi este dedicat acest capitol deoarece Gottman a constatat că femeile de obiecei îşi lasă partenerii să le influenţeze şi să participe la luarea deciziilor. Cuplurile în care bărbaţii fac acelaşi lucru, adică permit femeilor să participe la luarea deciziilor, se consultă cu acestea şi le acordă importanţă sunt mai puţin predispuse la divorţ şi au şanse mari să rămână fericite împreună. Tot în cuplurile în care soţii negociază şi împart puterea cu soţiile lor e mai puţin probabil ca femeia să fie jignitoare când are loc o ceartă sau o discuţie contradictorie. He’ll make chises that will honour her. He’ll chose us instead of me. When he’s watching the football game and she needs to talk he’ll turn off the TV and listen.

Următoarele două principii se referă la rezolvarea problemelor. Aflăm modalităţi de rezolvare a diferitelor probleme în cuplu, care sunt cele doua tipuri de probleme si cum la putem identifica şi ce putem face dacă nu putem rezolva una două sau mai multe probleme cu care se fonfruntă cuplul nostru. Am precizant încă de la început că nu le voi aborda ca să creez suspans şi să aveţi un motiv în plus să cititţi cartea.

7. Principiul Şapte: a creea un sens comun: Exupery parca spunea că a iubi pe cineva nu înseamnă a-l privi ci a privi împreună cu acel cineva înainte. A avea scopuri, aşteptări dorinţe comune sau în comun.

(2) De ce imi place Aronson si cum lumea in care traim este mult mai palpitanta decat orice fantasy novel/roman noir

„The Social Animal”, scrisa initial in 1972, se afla in prezent la a unsprezecea reeditare si redactare (nu este vorba despre o simpla retiparire a cartii, ci de o permanenta re-scriere in sensul actualizarii, astfel incat atunci cand o citesti ai impresia ca ai in fata o lucrare abia conceputa). Celebra in SUA si in alte tari, „The Social Animal” constituie un vademecum fundamental al psihologiei sociale. Mai mult de atat insa, este o carte care te provoaca sa deschizi ochii (mintea) si (sa incerci) sa intelegi; o gura de aer tare, proaspat. Aronson avertizeaza: a privi lumea prin prisma unui psiholog social spulbera iluzii.

Lui Aronson ii simti „vocea”, acea voce de autor care il face inconfundabil. Inca de la primele randuri si pana in final. E ceva rar, mai ales in literatura specializata, specifica unui anumit domeniu al cunoasterii. De altfel, Aronson isi asuma aceasta „voce”: persoana intai plural folosita de obicei de un autor („noi consideram ca…”) e inlocuita de asumatul „Eu”; prezentarea diverselor teorii e urmata de o alegere lucida a unui punct de vedere sau altul.

Aronson a structurat cartea in 9 capitole, unite nu de un singur fir al Ariadnei, ci de trei (asa cum le-am perceput eu): 1. dorinta de a intelege comportamentul uman dincolo de aparente si dincolo de prima explicatie (gandire critica si investigativa), 2. importanta studiilor bazate pe experimente controlate (metoda stiintifica), 3. un umanism cald si non-judicativ, lipsit de dulcegariile obisnuite si cuvintele mari ce vin adesea la pachet cu acesta (preocuparea finala a demersului investigativ este de a intelege pentru a aduce o schimbare in bine la nivelul comunitatii).

De-a lungul celor 9 capitole, Aronson discuta principalele concepte, teorii si studii din domeniul psihologiei sociale, abordand teme precum conformismul si obedienta in fata autoritatii, persuasiunea si tehnicile de modificare a comportamentului, disonanta cogntiva si bias-urile cognitive, agresivitatea si comportamentul de ajutorare, prejudecatile, excluziunea si cooperarea, atractia interpersonala. Nu voi comenta fiecare capitol in parte, ci voi puncta doar cateva dintre aspectele care m-au incitat in mod special si care au facut ca lectura sa fie o experienta memorabila.

„Oamenii care fac lucruri nebunesti nu sunt in mod neaparat nebuni”. Este Prima Lege a lui Aronson (sesizati autoironia?) si reprezinta, in fapt, o pledoarie pentru a depasi explicatiile simpliste („e un nebun”, „e sadic”) ce ne permit sa lancezim pasivi in autosuficienta si multumire de sine. Folosind etichete, nu numai ca ii excludem pe ceilalti de noi, restul, „oamenii de treaba”, dar ramanem captivi mirajului propriei noastre invulnerabilitati in fata situatiilor de presiune sau influenta sociala. Ma intreb cat de mare este gradul nostru de libertate ca indivizi atunci cand preferam confortul mitologiilor personale sau culturale („Oamenii buni fac numai lucruri bune”, „Pe mine nu ma poate influenta nimeni, sunt un individ hotarat”)… iar daca acest grad de libertate este redus, cum putem fi oare in mod real agenti activi in propria noastra viata si in comunitatea din care facem parte? Subliniez, Prima Lege a lui Aronson nu neaga in niciun caz existenta patologiilor de natura psihiatrica (nefiind, deci, o „renastere” moderna a antipsihiatriei din anii 1970), ci propune luarea in calcul a variabilelor situationale care au, adesea, o putere uluitoare in determinarea comportamentului nostru.

Eichmann in Germania nazista. Abu Ghraib. Guantanamo. Dincolo de istoriile personale ale celor implicati, cea mai frecvent intalnita explicatie in incercarea de justificare a acestor acte de violenta teribila (indreptate impotriva unor persoane nevinovate sau lipsite de posibilitatea de a se apara) a fost: „Eu am facut doar ce mi-au cerut superiorii mei sa fac”. Unde este responsabilitatea personala? Dar cea sociala? Sunt acesti oameni niste „monstri” sau victime neajutorate ale unui mecanism social pe care nu-l putem controla? Fara a absolutiza si evitand melodrama inutila, Aronson sugereaza obedienta in fata autoritatii drept posibila cheie de intelegere a evenimentelor, fenomen demonstrat stiintific de celebrele studii ale lui Stanely Milgram. Pozitia lui Aronson e clara: autoritatea legitima si inalt investita determina supunere; desi nu toti oamenii manifesta aceasta obedienta oarba in fata autoritatii, avem o tendinta pervaziva de a ne conforma, iar riscul cel mai mare il constituie exact convingerea noastra irationala ca nu putem fi afectati de presiunile externe.

O alta fateta a conformisului este inactiunea/pasivitatea. Ne place sa credem despre noi ca suntem mereu gata sa ii ajutam pe cei aflati in nevoie, asemeni unor buni samariteni (exista si un experiment edificator numit chiar asa, Bunul Samaritean, realizat inca din anii ’70 de Darley si Batson). Nu e asa. Sunt situatii in care nu intervenim sau comportamentul de ajutorare apare cu o latenta semnificativa: atunci cand sunt prea multe persoane de fata (the bystander effect), atunci cand costurile personale sunt prea mari (de pilda, disconfortul si repulsia in fata sangelui), atunci cand intre noi si victima exista diferente mari (de ex, rasa diferita). Dimpotriva, atunci cand victima ne este apropiata (fie suntem inruditi, fie este un necunoscut, dar cu atitudini si preocupari similare – participam impreuna la cursurile de bucatarie fusion sau impartasim aceeasi afinitate politica pentru Iliescu) apare sentimentul interdependentei, iar comportamentul de ajutorare are o probabilitate mai mare de manifestare.

Dar cum e cu agresivitatea? Este ea innascuta sau determinata prin invatare sociala? In vesnica disputa nature versus nurture exista argumente puternice de ambele parti. Atragand atentia asupra pericolului reprezentat de hipersimplificarea si interpretarea gresita a teoriilor darwiniene („viata e o lupta, supravietuieste numai cel mai puternic”), folosite – uluitor, nu?! – in special de cei aflati intr-o pozitie de putere (self-justification), Aronson invita la reflectie si maturitate: in istoria timpurie a umanitatii agresivitatea a avut un rol fundamental adaptativ; in contextul actual mai este insa asa? Nu cumva in prezent comportamentul de cooperare si ajutorul reciproc ar avea o valoare mai mare in supravietuire? Am sa-l citez pe Arosnon, care a citat la randul sau cuvintele emotionante ale antropologul Loren Eiseley: „The need is now for a gentler, a more tolerant people than those who won for us against the ice, the tiger, and the bear.” (apud Aronson, 2012, p. 259.)

Intr-o societate atat de avansata si cu un acces la informatie nemaintalnit pana acum, cum stam cu prejudecatile? V-ati lovit de ele atunci cand ati incercat sa obtineti un job in UK, Italia sau Spania (exemplul lui Aronson este despre competitia pentru joburi dintre anglo-americani si mexicano-americani)? Dar ce parere aveti despre rromi, au cumva o gena speciala care ii determina sa fie refractari in fata igienei, opaci in fata demersurilor educationale, sa fie agresivi si sa procrastineze obtinerea unui job serios (exemplul lui Aronson se refera la populatia afro-americana din SUA)? Ce se intampla in ultimul an in Ungaria, sunt ungurii mai patrioti deodata sau intr-un puseu de nationalism extrem (nu folosesc exemplul Romaniei pentru a ma feri de suspiciunea partizanatului politic intr-o directie sau alta)?

Capitolul despre prejudecati a fost segmentul meu preferat din intreaga carte. Am aflat astfel, printre altele, ca prejudecatile tind sa se intensifice atunci cand contextul economic este unul tensionat si apare conflictul asupra unor scopuri mutual exclusive, ca emitem judecati de valoare la adresa unor grupuri sociale sau etnice doar pentru a ne conforma normelor existente, fara a chestiona vreun moment validitatea lor, ca rasismul apare atunci cand poate fi usor rationalizat, ca liderii politici vulnerabili si lipsiti de solutii reale incearca sa-si consolideze puterea prin generarea unui inamic exterior, responsabil de toate relele din lume (tapul ispasitor).

Poate va ganditi, de asemenea, ca in Romania nu exista sexism/misoginism, ca vremurile s-au schimbat, mai ales in paturile economice medii si inalte (am primit aceasta replica de la o doamna absolut respectabila cand, cu ani in urma, in postura de voluntar pentru un festival de film documentar dedicat drepturilor omului, ii povesteam despre sectiunea dedicata drepturilor femeii)… Aronson distinge intre sexismul ostil (in care respingerea este activa) si sexismul benevolent, caracterizat printr-o atitudine condescendenta, in care femeile sunt idealizate ca gospodine minunate, mame fara de care nu am exista, „nucleee ale matricei familiale”… Rezultatul ambelor forme de sexism este insa acelasi: ambele atitudini justifica atribuirea unor roluri traditionale femeilor si perpetuarea unor imagini stereotipe.

Surprinzator si contraintuitiv (justificand deci, inca o data, necesitatea folosiri unor metode stiintifice in studierea comportamentului uman) solutia reducerii prejudecatilor nu este educatia/informarea. Sau, mai bine zis, eficienta demersurilor educationale este extrem de redusa. Se intampla asa din cauza fenomenului disonantei cognitive: oamenii accepta cu dificultate informatii incongruente cu credintele lor; avem tendinta de a respinge aceste informatii, de a le distorsiona sau de a le ignora. Studiile arata ca, de fapt, modificarea comportamentului duce la modificari atitudinale. Solutia lui Aronson, aplicata cu succes in numeroase scoli din Statele Unite si din mai multe tari europene, este cea a interdependentei mutuale, prin metoda jigsaw puzzle. Este vorba despre o metoda geniala in simplitatea sa, care incurajeaza invatarea prin cooperare si prin care copiii invata sa respecte unicitatea si contributia fiecaruia dintre participanti. Efectele pozitive s-au reflectat nu numai la nivelul atmosferei generale de la clasa (colaborare, respect, integrare), ci si la nivel personal (cresterea stimei de sine a celor care inainate erau segregati, cresterea empatiei) si la nivel social (relatiile de colaborare s-au extins in afara orei, copiii reusind sa lege relatii de prietenie interrasiala/interetnica). Ma intreb cand va fi posibil ca si in sistemul educational din Romania sa se intample acelasi lucru…

In plus, poate doriti sa aflati de ce suntem cognitive misers sau in ce fel accidentele de masina cu o singura victima pot fi uneori o forma a sindromului Werther; sau poate sunteti interesati cum va puteti educa si motiva copiii (fie pentru a depune efort academic, fie pentru a inceta sa isi loveasca fratii mai mici); poate sunteti dispusi sa renunati la mitul catharsisului furiei (astept cu interes reactia psihanalistilor!) sau, cei interesati de evenimentele internationale, sa isi extinda intelegerea asupra atacurilor teroriste din data de 9/11/2002 din SUA (cu o posibila extindere a rationamentului la actiunile socante ale lui Anders Breivik)… „The Social Animal” ofera unele raspunsuri si, mai ales, va provoaca sa va puneti intrebari. Cu luciditate si responsabilitate.

Iar pentru incheiere, ii las cuvantul lui Aronson: „In the hands of a demagogue, these techniques could conceivably turn our society into an Orwellian nightmare. It is not my intention to preach about the responsibilities of social psychologists. What I am most cognizant of are what I belive my own responsabilities. […] they are to educate the public about how these techniques might be used and to remain vigilent against their abuse” (p 429).