Oare un bebelus are nevoie sa fie tinut in brate si mangaiat? Oare are nevoie de un mediu stimulativ, colorat, viu? Are nevoie sa i se zambeasca? Evident ca „da”, presimt reactia ta, ce fel de intrebari sunt astea? Sunt intrebari pe care oamenii nu si le puneau acum cateva sute de ani deoarece copiii nu erau considerate persoane ci un fel de fiinte inferioare, asemenea femeilor (not humiliating people, just stating the facts for today unspeakable comfort).
Oare copiii au nevoie sa le fie intelese si acceptate temerile? Vor ca cineva sa le explice de ce le este frica? („Daca apa se scurge prin gaura asta mica e posibila sa ma traga si pe mine si sa dispar!”) Vor sa fie sprijiniti pentru a face fata unei trairi dificile? Vor ca suferinta lor sa fie cunoscuta de cineva important? Vor ca cererile lor macar sa fie ascultate inainte de a fi respinse? Vor ca cineva sa le spuna pe nume astfel incat sa simta ca au si ei o identitate? Vor sa le fie recunoscute competentele in formare sau macar eforturile pe care le depun pentru a-si imbunatati abilitatile? Evident! Si ce simt ei cand sunt atat de norocosi si le sunt implinite nevoile naturale? Simt dragoste fata de cel care le implineste (parintii, cel mai adesea). Vreau sa dau un nume acestui sentiment pentru a-l pune in oglinda cu altul:
Este o iubire infantila.
Nu doar pentru ca vine de la un copil ci si pentru ca, sau mai ales pentru ca vine ca un raspuns la actiunea altuia. Copilul are nevoie sa o simta pe mama alaturi de el atunci cand e coplesit de tristete, mama este acolo si, la capatul propriului travaliu, copilul simte dragoste fata de mama lui (a primit exact ce avea nevoie si nu ceea ce credea mama ca are nevoie sau, mai grav, ca trebuie sa aiba nevoie). Iubirea infantila este ok, este delicioasa si imposibil de refuzat. Ea permite crearea unor legaturi sanatoase si un necesar sentiment de securitate intr-o lume nesigura, oricat ar incerca unii sa nege asta.
Nu cred insa ca e dezirabil sa ramanem copii toata viata. Vreau sa spun ca mai exista un tip de iubire si ar putea fi interesant sa o experimentam. Pentru a pastra simetria, o numesc iubire adulta si subliniez inca din start ca nu apare ca urmare a faptului ca ai drept de vot, ai obtinut o diploma de licenta sau te-ai angajat, in sfarsit, pe „plantatia” moderna a unei multinationale. Intuitia mea este ca acest gen de iubire apare din intelegere si din contact cu Realitatea. Intelegerea a ce? Si ce este „Realitatea”? Ma tem ca nu pot defini Realitatea altfel decat am facut-o pana acum („Realitatea este ceea ce este”, stiu, e o definitie ridicola, dar ma consolez cu gandul ca a folosit-o si Yahve). Poate ca „realitatea ca experienta prezenta aici si acum” ar putea fi o definitie mai satisfacatoare, precizand ca folosesc termenul „experienta” in sens fenomenologic („si ce inseamna fenomenologic”, parca te aud, stii ceva, asa nu mai terminam niciodata!)
E mai simplu sa definesc „intelegerea” (being aware! Aware of what? Are you starting again? Aware of what is, ok?). Cred ca e imposibil sa iubesti pe cineva daca nu ai inteles ce inseamna sa fii dependent de acel cineva. Dependenta acopera un spectru foarte larg: de la bani (nu te poti descurca fara banii pe care ii primesti-ma amuz, in sinea mea, sa vad tineri terapeuti, mandri de titlul recent obtinut, avand in continuare nevoie de bani de la parinti pentru a-si plati chiria) pana la aspecte subtile precum aprobarea si incurajarile. A depinde de cineva, oricum te-ai uita la aceasta situatie, te face sclavul inconstient al acelei persoane. Mai scriu o data:
A depinde de cineva te face sclavul lui.
Daca mai e nevoie sa precizez, desi acesta nu e un articol stiintific iar eu, de la un punct incolo, nu mai suport rigurozitatea devenita pedanterie si meticulozitate nevrotica (my usual problems, i know) „a depinde” de cineva furnizor, pentru tine, de X, inseamna ca nu esti in stare si, uneori, nici nu-ti imaginezi, sa obtii X din alta parte. De exemplu, daca ai nevoie sa fii apreciat pentru ceva ce ai facut (nevoie absolut naturala, cei care spun ca nu simt asta fie se mint pe ei insisi, fie vor sa para altcineva dacat sunt), poti actiona asa incat sa primesti apreciere (X) de la mai multe persoane sau chiar de la tine insuti, daca ai invatat sa fii relativ impartial. Dar a suferi pentru ca tatal tau sau iubitul tau sau un anume profesor nu te apreciaza inseamna, in viziunea mea, dependenta. Si ma grabesc sa adaug ca insasi aceasta suferinta poate fi negata , ceea ce, bad news indeed, iti complica si mai mult viata.
A fi liber nu inseamna a nu avea nevoi (asa ceva este practic imposibil) ci a nu depinde de cineva anume pentru satisfacarea acestor nevoi. Merita sa facem aceasta distinctie pentru a-i putea identifica pe cei autosuficienti, captivii unei imagini de sine tiranice, incapabili sa admita ca vor si ei sa fie ascultati, sau mangaiati, sau pretuiti (cunosti cumva un parinte eficient, mereu prompt in a rezolva problemele, care niciodata, sau foarte rar, nu spune „uite, as vrea si eu…”)
Pentru mine, dependenta (definita in acest sens) este sclavie iar sclavii nu-si iubesc niciodata stapanii, decat cu o parte a fiintei lor (cea care nu a crescut). Am simpatizat retroactiv cu Martin Luther King si cauza negrilor (pardon, afroamericanilor) dar nu cred ca subiectul sclaviei, in lumea noastra, a fost epuizat. Doar ca totul incepe cu o constientizare (mult timp americanii si negrii insisi au considerat ca sclavia era „ceva normal”, asa cum era la fel de „normal” ca femeile sa nu aiba drept de vot iar copiii sa fie batuti).
Pentru a putea iubi altfel, intr-un sens mai larg, cred ca e important sa vedem ce anume din prezent ne limiteaza, ne impiedica sa ne bucuram de o traire, marturisesc din rarisimele experiente personale, incantatoare. Factorul limitator si neconstientizat este dependenta. Cum am putea trai altfel daca nu reusim sa vedem absurdul dependentelor? De ce sa vrei sa cumperi portocale dintr-o anume piata cand sunt zeci de alte locuri, unel poate chiar mai bune? si de ce sa te fixezi pe portocale? Ai putea incerca si alte fructe exotice sau pur si simplu alte fructe, natura iubeste diversitatea.
Pentru intelegere (awareness) mi se pare necesara practica auto-observatiei si asta nu pentru 2 sau 10 minute. Trebuie sa ne observam zile in sir pentru a vedea cum ne functioneaza mintea. Sunt unii care au facut asta inaintea nosastra si au pus la dispozitie insight-urile lor, au revelat mecanisme si au dezvaluit biasuri cognitive, ei ne pot ajuta foarte mult insa nimic nu poate inlocui practica personala.
„Ce fac eu, acum?” sau „Ce se intampla in mine, acum?” sunt intrebari devastatoare pentru programele rigide care ruleaza, uneori, din copilarie. Susan Blackmore, one of the world’s eminent consciousness researchers, dezvaluie cum isi pune astfel de intrebari de mai multe ori pe zi si inca mai uita sa o faca! Nu suntem obisnuiti sau antrenati sa fim in contact cu noi insine, cu realitatea mereu schimbatoare e experientelor interne, fie ele cognitive, afective sau pulsionale. Dar putem schimba asta. Ne putem studia mereu, singuri sau in contact cu alti oameni, in pat sau pe strada. Ce se afla in campul constiintei tale, chiar acum? Doar ideile pe care ti le transmit ? Auzi cantecul pasarii? Sau traficul? (mai ales daca ai ferestrele spre o strada aglomerata) Cineva vorbeste langa tine? (aha, si ce spune?)
Garantez ca, undeva pe parcursul acestui proces introspectiv, lipsit de judecati (doar te observi, nu-ti evaluezi experienta ca „buna” sau „rea”, nu ar ajuta la nimic), vei da peste o dependenta, si inca una, si inca una (poti ajunge „pe culmile disperarii”, la un moment dat, dar te asigur ca numarul este finit). Astfel incepe iesirea din sclavie, eliberarea de forta unor obisnuite sau patternuri adanci, nestiute si, in diferite grade, periculoase.
Un copil devine adult, fizic vorbind, fara sa faca mare lucru (mananca si doarme) insa iubirea infantila nu se transforma in iubire adulta, asta e concluzia mea, la 43 de ani recent impliniti (insa nu toti constineti, which i’m painstakingly regretting). Iubirea matura, de care sunt capabil doar fulgurant, nu poate fi separata de libertate iar sclavii (dependentii) nu sunt niciodata liberi. Desigur, unele inchisori sunt mai aratoase decat altele, mai ales daca au aer conditionat si masina la scara. Dar ele raman inchisori si intimitatea unei relatii terapeutice permite marturisirea acestui adevar dureros, nu de putine ori ascuns chiar de sine (sau aparat cu vehementa).
Sclavii nu pot fi cu adevarat fericiti.
Raman substitutele, bineinteles, furnizate cu o generozitate suspecta de o societate de consum aflata acum in criza (ce bine!). Ce s-ar putea compara cu o clipa de incantare venita din nimic, adica aparuta spontan, din functionarea naturala a organismului in relatie armoniosa cu mediul? Raman placerile efemere si sunt imediat de acord ca ele sunt mai bune decat o viata plata. Totusi: why not daring for more? (nu in sensul cantitavist)
A fi in relatie cu o persoana de a carei aprobare depinzi, careia incerci sa-i faci pe plac (sau sa nu o superi), a carei plecare sau pierdere pare catastrofala, de a carei critica te temi si ale carei recompense (sexuale, emotionale, financiare) le astepti tensionata-tu numesti asta „o viata implinita”? Nu ti se pare caraghios? Si vrei sa nu rad de tine cand ai pretentia ca esti fericita? (dar nu rad niciodata cand recunosti cu parere de rau adevarul momentului prezent-si nu folosesc standarde duble, aceeasi atitudine o am si fata de mine insumi)
Nu mai am nicio indoiala ca a depinde de cineva (un parinte, un partener, un prieten, chiar propriul tau copil-dar nu si invers, in ultimul caz!), a-ti controla comportamentul pentru a obtine aprobarea sau a evita dezamagirea, a deveni altcineva pentru a putea fi respectata sau valorizata, a renunta la parti din tine pentru a nu-l supara sau, oh holy and real Ghost, a nu-l pierde, a-ti irosi momente din viata pentru a-i face pe plac, a te temi sa te arati asa cum esti, toate aceste lucruri, si toate celelalte nementionate, te priveaza de cel mai inalt dar al Vietii, anume combinatia exploziva (in endorfine, vreau sa spun) de iubire si libertate.
Inca mai caut un cuplu in care libertatea sa infloreasca fara ca iubirea sa fie distrusa sau in care iubirea sa se dezvolte (sa depaseasca nivelul infantil-regresiv) fara ca libertatea sa fie zdrobita si maruntita in bucati acceptabile, eventual sclipitoare social. Poate acestea sunt doar limitele mele si ma incapatanez nevrotic sa sper ca sunt posibile astfel de relatii (daca te simti provocata si-mi spui „eu stiu” e posibil sa te iau in serios si sa vreau sa-i cunosc-de ce vrei sa le distrugi iluzia oamenilor?)
Nu as ezita sa le numesc spirituale cu mentiunea ca nu ma refer la cele asezate sub o ideologie religiosa („religia/credinta mea e mai buna decat a ta”, o reluare a temei „jucaria mea este mai frumoasa”) ci la relatii centrate pe constientizare continua (observa ca nu am spus „analiza”, care e cu totul altceva si poate fi gresita-vezi iluziile cognitve despre care am inceput sa scriu, coming soon some exciting new stuff). Pentru mine spiritualitatea este constientizare, explorare, intelegere de sine si a tribului, pardon, grupului social in care traim. O persoana orientata spiritual este o persoana care doreste sa se maturizeze, care actioneaza pentru a se deconditiona, care pune sub semnul intrebarii orice afirmatie nesustinuta congingator prin dovezi, care spune „nu stiu” daca nu stie, care, invers, spune „cred”, „mi se pare”, „ma gandesc” (sau lasa a se intelege asta), care si-a pastrat curiozitatea copilariei si chiar a extins-o si care vrea sa devina mai libera alaturi de oameni si nu impotriva lor sau separat de ei.
Alte „spiritualitati” ma infricoseaza sau, cand simt ca am mai multa putere, ma inveselesc. Sunt forme explicite sau ceva mai bine ascunse de dependenta (mi se pare ingrozitor sa nu chestionezi ideile sau deciziile unui „lider” sau „maestru” spiritual, sa le consideri de la sine adevarate si, incet dar sigur, sa-ti irosesti viata la cazinoul cu rulete vopsite atragator). Cred ca Viata ne cheama sa avem grija de noi, sa invatam sa stam pe picioarele noastre, sa coboram din bratele securizante ale unui „tatic” fabulos sau ale unei „mamici” ofertante si sa facem pasi pe cont propriu intr-o lume imprevizibila creata de un Dumnezeu indragostit de probabilitate. Maybe not a so far away destination? Engage?