Dupa ultimele doua articole despre sexul evolutionist ascuns in verisorul lui recreativ, poate ca ar fi bine sa ma intreb unde sunt conceputi, de fapt, copiii. Estimarea mea este ca majoritatea sunt conceputi in pat si destul de putini pe mese din bucatarii deschise sau, sfinte sisoie, din biroul sefului (ca modalitate usoara si agreabila de promovare). Exista insa cineva care s-a intrebat, in anii ’90, in ce fel de paturi sunt conceputi copiii europeni (desi preocupat de subiecte exotice trebuie sa recunosc, umil, ca o astfel de intrebare nu mi-a trecut prin cap dar m-a facut atent cu privire la viitor). Raspunsul este ca unul din zece copii a fost lansat intru existenta (Noica, de ce te perpelesti?) intr-un pat de la Ikea (nu, nu la magazinul de prezentare, ci acasa).
E posibil sa nu fi auzit de Ikea? Sau, ca mine, sa nu fi fost acolo? (da, o sa ma duc direct in Suedia, dupa ce statul social mioritic, dar condus cu o mana de fier, oxidata deja, esueaza complet) Ikea este astazi un brand cunoscut practic in toata lumea interesata sa aiba mobila in casa. Dar nu a fost mereu asa. Nu a fost asa mai ales in 1943 cand un oarecare Ingvar Kamprad (observa initialele, IK, de aici IKEA), un tip cu simpatii naziste si probleme cu bautura, care i-au fost iertate, a inceput sa vanda mobilier simplu in comitat, folosind masina de lapte. Consecvent, la fel face si astazi (ma refer la calitatea simpla si functionala a pieselor de mobilier, masina de lapte a fost inlocuita cu camioane inspaimantatoare, mai ales daca vii din sens opus). Sunt adeptul stilului minimalist (priveste site-ul!) si nu suport prea usor casele (sau persoanele) opulente, pline de obiecte pretentioase (si zorzoane intelectuale). Ma bucur ca nu am prins, ca adult, maximalismul anilor ’8o desi in Romania acelui timp nu cred ca am fi putut vorbi de o astfel de tendinta.
Acest articol e despre moarte, ce credeai? Dar am inceput de departe, si in termeni de spatiu (Stockhlom si Marea Baltica), si in termeni de timp (1976, „testamentul unui dealer de mobiler”, elaborat de domnul Ingmar cu a carui reprezentanta am fost vecin, o vreme) Ce legatura are un brand care a prins foarte bine si la romani (nici nu era greu: produse ieftine si de buna calitate, nu mai zic de costuri ecologice) cu sfarsitul inevitabil al tuturor, mai in varsta, ca mine, sau mai tineri, ca tine? (e un compliment)
Ma gandesc asa: cum ar fi fost daca in 2003, cand 286 de milioane de oameni au vizitat magazinele Ikea (cum ar veni, toata populatia Romaniei, plus diaspora, a mers la Ikea, cu mic cu mare, de 14 ori, necumparand nimic, evident, au fost doar „iesiri in oras”), afacerea ar fi dat brusc faliment? Oare cum s-ar fi simtit Ingvar Kamprad, fiul dislexic al unor fermieri? (scuze daca era deja mort, e un amanunt neimportant pentru ce incerc sa demonstrez)
Putem sa numim falimentul unei afaceri in care am investit nu doar bani sau timp ci si emotii puternice pierdere. Nu suntem proprietari de branduri intiparite bine in mintile oamenilor dar fiecare avem „afacerea” noastra: un lucru de pret pe care te temi sa-l ratacesti sau sa-l pierzi, sa-ti fie instrainat sau furat (oare cum e sa fii, imi trece o interogatie existentiala prin cap, executor judecatoresc-am povestit intr-un articol anterior cum un astfel de executor a taiat cablurile RCS de pe strada, deteminandu-i pe inovatori sa le mute in copaci, unde au ramas pana azi, in amintirea indepartatilor stramosi de care tot vorbesc, absenti fizic dar prezenti spiritual alaturi de cablurile cu cea mai mare viteza de transmisie, optice fiind si in copaci stand, combinatia perfecta, am zis atunci, pentru Romania, ce paranteza lunga, sper ca nu a dat Joyce peste mine).
Vreau sa spun ca fiecare avem ceva de pierdut! Exista obiecte investite, persoane care ne sunt dragi si chiar idei sau visuri pe care le alimentam zilnic (sau doar noaptea). Ele pot fi pierdute, dintr-o data sau „dupa o lunga si grea suferinta”. Eu asez toate aceste pierderi ireversibile sub umbrela viu colorata de „moarte” si ma gandesc, date fiind circumstantele, ca ar fi potrivit sa dispunem, sau sa cautam, de cel putin un mijloc puternic (eficient) de a-i face fata, atunci cand binevoieste sa-si intoarca fata si catre noi (orice urma de umor negru pe care o detectezi poate fi expresia unei psihanalitice identificari cu agresorul). Putem spera, dar degeaba, ca pierderile, despartirile, disparitiile sau separarile sa ne ocoleasca, imaginandu-ne ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile (pentru prietenul Leibniz, cel cu analiza matematica), protejati de puterea colosala a unui barbat cosmic si un pic misogin, vreme de multe secole.
Cred ca e mai bine sa fim pregatiti si recunosc, evaluand aceasta credinta, ca ma situez pe pozitia unui psihoterapeut pragmatic, obisnuit deja cu suferinta generata de pierdere si cu mult prea numeroasele iluzii la care oamenii apeleaza pentru a o suporta. Intre vindecare si prevenire aleg mereu preventia, ori asta, in acest caz, inseamna constientizare in avans, pregatire, informare, educatie, intelegere a mecanismelor vietii si mortii. Multi altii au descoperit America (de Sud) inaintea mea si nu fac decat sa repet, ca un papagal memetic, ce au spus si ei, deoarece sunt de acord:
Suferinta vine din agatare!
Oricat as parea de cinic (si chiar am niste neuroni cu aceasta dezgustatoare trasatura, selectati evolutionist, normal, nu e vina mea) sau, risc un cuvant, de realist, te invit sa-ti consulti experienta si sa vezi daca nu cumva o parte din suferinta ta, atunci cand ai pierdut pe cineva sau ceva, a izvorat din indisponibilitatea ta de a-l lasa sa plece (sau sa moara), deci din dorinta de a controla realitatea si de a o face, cum altfel, dupa chipul si asemanarea ta? Cu alte cuvinte, aceasta suferinta, nascuta din dorinta ta ca lucrurile sa fie altfel (desi ele nu sunt asa!), de exemplu ea sa nu fi plecat cu un alt barbat sau el nu fi murit, alimentata de ideea absurda ca in lume exista permanenta si stabilitate, continuitate si predictibilitate, aceasta suferinta, zic, ti-o provoci si o intretii singura, chiar in acest moment. Iar eu vin si spun ca e timpul sa-ti asumi responsabilitatea pentru ea, moment in care ma urasti sincer, din tot sufletul tau (dupa care ma vei iubi, dar nu stiu daca mai apuc clipa aceea1)
Tu suferi pentru ca te agati!
Nu doar de o persoana, evident, ci si de o idee, un gand sau o teorie. Metoda stiintifica m-a invatat un lucru fundamental despre viata si moarte. Am aflat ca nu serveste la nimic sa pastrez, in mintea mea, ca pe ceva pretios, o teorie pe care realitatea o infirma, tot mai convingator (dovezi puternice) si ca e mai inteligent sa-i dau drumul, adica sa o las sa moara deoarece astfel sunt sanse ca o alta teorie, un alt model al realitatii sa fie mai potrivit si mai ofertant. Sigur ca intr-o zi si acea teorie va fi detronata de alta insa acesta nu e un motiv de disperare (ce rost au toate aceste lucruri?) ci de bucurie, cel putin pentru mine, deoarece eu nu traiesc in acel viitor ci in acest prezent iar teoria mea actuala este cel mai bun lucru pe care il am tot asa cum mainile mele actuale sunt cele mai bune maini pe care le am, desi cu ele nu pot face KO nici un baiat tuns periuta care imi insulta o prietena dar il pot strange de testicule, daca reusesc sa le-apuc (dupa care ma voi spala o saptamana pe maini, ca un adevarat obsesiv)
Cred ca este nimerit sa invatam sa dam drumul ideilor, atunci cand realitatea ne bate la geam, pentru ca a sosit momentul sa fie schimbate (a aparut ceva mai interesant intre timp, vrei sa afli si tu?), deci sa imbratisam metoda stiintifica si astfel, putin cate putin, sa modificam circuitele limbice, adica sa ne permitem sa dam drumul si persoanelor, inca iubite sau admirate sau detestate cu pasiune (a uri pe cineva nu e, ca intensitate, o legatura cu nimic deoasebita de a iubi, doar ca e mai obositoare). In loc sa ma agat de un punct de vedere sau o credinta, chiar daca am investit in ea sperante si asteptari, fiind recompensat din cand in cand, in loc sa tin cu dintii de ea, riscand sa-i pierd cand realitatea trage de ei cu forta unui stomatolog care ridica greutati in timpul liber, mai bine ii dau drumul de buna voie.
Insa nimeni nu renunta la nimic daca mai intai nu intelege logica acelei renuntari. Si desi scriu, sau vorbesc, deci predic asemenea teologilor pe care ii ironizez, simpatizandu-i in secret pentru dorinta de „altceva”, stiu prea bine ca nimic nu se compara cu puterea exemplului si cu forta unei experiente personale, traite macar o data. De aceea cred ca un copilas care pierde ceva, o jucarie preferata sau un animalut de care s-a atasat nu de o diversiune are nevoie (sa-i abati atentia de la ceea ce simte si tu, in mod clar, nu poti suporta), nu de un nou ursulet de plus sau caine jucaus are nevoie in acel moment ci de insotire, prea tehnic termen, de sprijin emotional pentru a trece prin suferinta lui prezenta si nu pe langa ea sau pe deasupra ei.
Pentru ca sunt deformat profesional, probabil, ma intreb mereu, cunoscand pe cineva, daca exista o mare suferinta din copilarie sau adolescenta pe care o poarta, nestiuta, in sufletul lui sau al ei, daca exista o pierdere inca vie, doar ca bine ascunsa, impachetata sau infrumusetata, daca se agata, fara sa-si dea seama, de o durere din trecut in care nu a fost acompaniat, pe care nimeni nu a vazut-o sau, vizibila fiind, nimeni nu i-a dat voie sa fie ci, dimpotriva, a izgonit-o cu cuvinte sau doar priviri dezaprobatoare.
Psihologii foarte buni, imi inchipui eu, sunt cei care vad aceasta suferinta si o scot la lumina, intr-un mediu pe care stiu sa il faca securizant si nu cei care te ametesc cu concepte obscure si teorii sofisticate, eventual publicate in articole sau carti pe care nici macar colegii lor nu le mai citesc, decat daca sunt obligati de formatori sau supervizori . Variabila timp este mereu importanta, cum poate marturisi orice om care functioneaza in lumea reala, unde exista timing, deadline si ultima zi de plata a facturii, asa ca am motive pentru a fi neincrezator in terapiile care nu se mai termina deoarece, nu-i asa, problematicile sunt foarte profunde si traumele bine ascunse. Sunt in egala masura suspicios in raport cu terapiile-miracol de un weekend sau doua sedinte, deoarece le asociez cu superficialitatea, cu o pronuntata sugestibilitate sau naivitate a clientului si o foarte omeneasca dorinta a specialistului de a mai castiga, usor, niste banuti. Precizez, pentru a fi bine inteles, ca disting serviciile de psihoterapie de cele de dezvoltare personala care, oneste fiind, nu-si propun sa repare vechi experiente traumatizante sau scenarii de viata perdante dar le pot localiza sau identifica, uneori chiar repede, cu metode comparabile cu un fMRI pe vremea lui Aristotel, cel care era convins ca rolul creierului este acela de a raci inima (sunt efectiv siderat de felul in care un om cu anvergura lui intelectuala, studiat inca, pe buna dreptate, in facultatile de filosofie, a putut sa creada o asemenea aberatie).
Suferinta si moartea nu sunt prietenii pe care vrei sa-i vezi, sau sa-i inviti in concediu, de acord, dar nici cunostinte vechi pe care sa le ignori sau sa le eviti. Te-ai gandit vreodata la cineva drag, sanatos si prezent in viata ta, ca si cum ar fi murit? Sunt peste masura de morbid, acum esti convinsa, totusi, ce spui de o astfel de meditatie? In fond, sunt doar niste ganduri, de ce sa te temi? (cunosc foarte putini oameni dispusi sa faca acest exercitiu) Nu vei atrage acest eveniment, te asigur, cei care cred in asa-zisa lege a atractiei sunt doar persoane care nu inteleg logica probabilista si, nu e exclus, nici o matematica mai simpla. Ti se pare de neconceput, ingrozitor, inacceptabil? Ei bine, eu as incepe sa fiu ingrijorat de aceasta reactie deoarece ea semnaleaza cantitatea uriasa de frica pe care o contii si care iti consuma multa energie, pentru a nu-i da voie sa iasa la suprafata. E ok sa te temi, la fel sunt si eu, la fel sunt si ceilalti oameni, e doar natura umana.
Insa de ce sa traiesti cu aceasta frica? De ce sa nu o lasi sa plece, sa se transforme, sa fie inlocuita cu altceva?(some extatic feelings or a rush of endorphins, for my coming neurofriends) Stii cum e sa traiesti cu mai putina frica in tine? Stii cum e sa fii, macar cateva secunde, eliberat de frica?
Viata nu se teme de nimic.
Fericita de ea, de aceea isi permite sa inainteze, sa curga, sa fie mereu proaspata, sa se innoiasca, sa experimenteze, sa si-o ia, normal, sa avanseze, sa produca mici variatii (Darwin?), sa retina ce i se pare potrivit, sa preseze, sa filtreze, sa se divida numind asta „moarte”, sa se avante in necunoscut, sa piarda, sa renasca din propria cenusa, sa riste, sa piarda din nou, sa incerce altceva, din nou si din nou, fara a se opri pe o planeta, intr-o galaxie sau intr-un univers-copil! Nu i-am putea urma exemplul, daca tot o continem sau, in alta varianta, suntem una cu ea? Oare ne-am putea elibera de frica? (sau macar sa o micsoram) Cred ca lucrul acesta este posibil. Si mai cred ca el trece prin moarte. Prietena mea.