dragostea nu exista fara o succesiune de dovezi

 

Imi place, plecand de la ceea ce mi se intampla sau mi se povesteste, sa caut variatele chipuri ale iubirii ( in sens extins, nu doar in cel erotic, cel mai simplu, de altfel). Si am ajuns sa inteleg, oarecum fara sa vreau, ca dragostea poate fi intalnita intr-o forma intensa atunci cand, intr-o relatie, cineva greseste, intelege asta, isi asuma responsabilitatea si, daca mai este posibil, incearca sa repare greseala (uneori consecintele sunt ireversibile). Ar parea, in astfel de cazuri, ca e vorba doar despre iertare si disponibilitatea de a merge mai departe.

Insa mie nu mi se pare a fi doar asta (desi e, oricum, foarte mult). Nedreptatea, tradarea, ofensa, umilinta sau simpla gafa pe care a facut-o cineva supune relatia unui test (fara ca cineva sa intentioneze asta). Trecut cu succes, face relatia mai puternica. Invers, o slabeste, livrand-o fortelor asa-zis demonice ale dezintegrarii. Ceea ce vreau sa spun este ca nu doar cel care a gresit este „incercat”. Si celalalt, ranit, respins sau manipulat, este invitat la o aspra confruntare cu sinele lui. Iar depasirea sanatoasa a unei asemenea situatii presupune coalitia celor doi impotriva factorilor de dezagregare activati in fiecare din ei (resentimentul, agresivitatea, ostilitatea respectiv vinovatia, angoasa, disperarea).

Cumva miraculos, dar nu mereu, dragostea se iveste din intuneric si ii ajuta pe cei doi, conectandu-i la un nivel profund, sa-si intoarca fata unul spre altul si sa se priveasca fara teama. Ceva mai puternic decat reactivitatea de moment, gandurile negative (ca sa nu zic paranoice), orgoliul intotdeauna prostesc si dorinta de razbunare coboara, sau urca, intre cei doi, facandu-i partasi la o experienta de crestere, in aparenta provocata doar de unul. Mi se par minunate aceste clipe, chiar si atunci cand sunt martorul lor relativ detasat. Exista o vibratie fermecatoare din care retin si eu un strop, in calitate de tert, sau o doza considerabila, implicat fiind.

Nu sugerez in niciun fel ca astfel de situatii sa fie cautate deliberat, pentru minunea pe care o prevestesc. Mai intai ca lucrurile nu se termina intotdeauna bine (cine nu cunoaste doi prieteni foarte buni care au incetat sa-si mai vorbeasca?) si apoi ca nu e nevoie sa fie planificate deoarece vin singure, prin logica lucrurilor (relatiile pline de armonie sunt inselatorii si cine pretinde ca traieste astfel probabil are leziuni in lobul occipital).

Sunt pe deplin convins ca o relatie (prietenie, parteneriat, parental-filiala) isi merita atributul de solida numai daca a trecut testul timpului. Asta inseamna ca a infruntat, asemenea unui copac, furtuni mai mari sau mai mici, poate chiar s-a clatinat amenintator insa nu s-a prabusit niciodata. Doi oameni, fiecare de capul lui, nu pot reusi asta. Exista ceva imponderabil (insa nu mistic) intre ei, o „legatura moleculara” care ii sustine atunci cand vor sa renunte si ii incurajeaza sa continue desi li se pare inutil sau periculos. Pentru mine, care vorbesc atat de des despre dovezi si credinte care trebuie verificate, pentru a nu ramane copii in plan cognitiv, dragostea nu mi se pare nimic altceva decat o succesiune de dovezi. Dragostea declarata, povestita, afirmata in sms sau mail, desi remarcabila prin entuziasm, este doar capatul zornaitor al unei autostrazi care strapunge muntii si uneori pare a se pierde in abisul unui tunel.

Da, o relatie este o calatorie in care multe lucruri se pot intampla (si chiar se intampla, mama lor de lucruri!) si cu toate acestea cei doi, in cel mai bun loc din sinele lor, se pastreaza reciproc unul pe altul. De ce unii reusesc iar altii nu..it is beyond me. Stiu insa ca, pentru cineva care nu a gasit macar un om alaturi de care sa traiasca splendida (sau sfasietoarea) experienta la care ma refer, viata este goala, cu adevarat goala, in ciuda ochelarilor special fabricati pentru a evita realitatea. Cumva, a trai fara a fi cunoscut si acceptat pe deplin de un altul, cu tot bagajul jenant pe care oricine il poarta cu sine, ascuns prin diferite unghere ale mintii, priveaza viata de cea mai frumoasa trasatura a ei, anume aceea de a fi asa cum esti, imperfect si intreg, in relatie cu o alta fiinta umana constienta. Un Tu.

Dragostea acestui Tu nu este niciodata sigura (in acest caz ar purta numele mai potrivit de „control”) si totusi, against all odds, raspunde prezent in momentele de cumpana. Dar nu pentru ca ii apartine lui Tu (sau Eu, in oglinda), ci pentru ca renaste mereu, din cenusa indoielii, a fricii sau a razbunarii dorite. O pasare ciudata, imi vine sa spun, daca nu as fi cunoscut-o. Pare din alta lume doar pentru ca noi, oamenii, inca nu stim sa privim suficient de adanc in aceasta lume. E adevarat, nu respecta legile mecanicii, adica zboara impotriva vantului purtator de vrajba, neiertator sau susceptibil peste masura. Nici nu isi face cuib sub streasina comoda a obisnuintelor noastre. Si nici nu se lasa studiata de un zoolog interesat interdisciplinar de psihologia animalelor. Intuitia mea este ca s-a nascut odata cu acest univers si va pieri, de asemenea, simultan cu el. Doar pentru a se reintoarce, altadata, altundeva.


Publicat

în

de către

Etichete: