Oare oamenii se pot schimba, fiind angajati intr-o relatie de cuplu? (in sensul cel „bun”, desigur, care este cunoscut si, ce surpriza, indicat de partener) Nu cumva este o iluzie credinta in aceasta posibilitate? Sau schimbarea personala este, cu adevarat, una din sansele de transformare oferite de experienta cuplului? (oh, cum as putea sa uit, o sansa valorificata in urma unui angajament si a unui efort sustinut)
Cred ca oamenii se schimba de-a lungul vietii, cu putin noroc. Mai cred ca atunci cand incep o relatie de cuplu (in tinerete) identitatile nu sunt pe deplin formate si cu atat mai putin cunoscute. Capacitati, calitati, aptitudini sau atribute pozitive benigne sunt inca blocate de tot felul de temeri si inhibitii, de conditionari si norme nevrotice interiorizate mai ales in familiile de origine.
Intr-o relatie de cuplu oamenii au sansa uriasa de a intelege ce este realmente important pentru ei, ce anume conteaza si ce este „vanare de vant” (recomand si interpretarea Katie Melua, nu doar veteranul Dylan). Si se schimba, fireste! Nu usor, nu simplu, nu dintr-o data. Doar ca nu, in opinia mea, in sensul dorit (stii tu de cine). Nu, imi pare rau si as regreta infinit (dramatizez!) sa se intample asta. Oamenii nu raman cei care au fost daca zeita Fortuna le-a zambit si au nimerit (sau au cautat indelung) intr-un parteneriat cu numeroase compatibilitati (sau cu doar cateva compatibilitati insa extraordinar de importante).
Si cum este schimbarea aceasta pe care o ridic in slavi, te intrebi? In cel fel poate fi ea pozitiva daca nu reprezinta o ameliorare substantiala, o „imbunatatire” vizibila, o, cum sa zic, „evolutie”? Te tin putin in tensiune: oamenii nu devin mai buni intr-o relatie de cuplu fericita! Nu-si pun hainele in dulap daca prin natura lor sunt mai neglijenti. Nu renunta la a alinia cartile daca au inclinatii obsesive. Nu experimenteaza noi pozitii sexuale (acrobatice!) daca nu au un scor inalt la factorul „O” din modelul Big Five. Nu se apuca de schiat daca prefera sporturi necostisitoare. Nu dorm in cort daca ideea lor de confort presupune prezenta obligatorie a unui dus. Nu cumpara flori daca isi imagineaza (gresit, gresit!) ca acesta e un fel de a respecta viata (adica a nu incuraja ruperea florilor). Nu spala ceasca de ceai imediat daca timp de 20 de ani aceasta a mai putut ramane in chiuveta cateva ore (sau zile, in cazuri mai rare, saptamani). Nu fac aceste lucruri, oricat de mult isi doresc (se roaga, implora, mituiesc, santajeaza, ameninta) partenerii lor. Si atunci, unde e nenorocita aceea de schimbare? In ce mama naibii poate fi localizata transformarea? Ce este notabil, pardon, exceptional, intr-o relatie de cuplu fericita?
E cam tarziu acum si ma gandesc sa revin maine. Simt insa un revolver in spatele cefei (in occipital, pentru neuropsihologi). Nu voi amana desi o tanara cu biasuri de stanga, adepta a lui Heinz (in faimoasa dilema Kohlberg-iana), procopsita recent cu o boala din 3 litere (Ph.D) tocmai mi-a dezvaluit radacinile evolutioniste ale procrastinarii. Iata, prin urmare, in ce sens cred ca se pot schimba, si uneori chiar se schimba, oamenii angajati intr-o relatie de cuplu fericita:
Oamenii nu devin altcineva. Ei devin, din ce in ce mai profund, ei insisi. Si asta le place. Foarte mult!