Un fenomen care m-a impresionat, de-a lungul anilor, la studentii-psihologi (si, ulterior, la absolventi), a fost remarcabila cunoastere a experimentelor clasice din psihologie. Era suficient sa rostesc 1-2 cuvinte cheie si, imediat, cu o expresie entuziasta, imi erau relatate, daca nu experimentele, macar concluziile lor.
Daca nu ma crezi poti incerca si tu cu prietenul tau psiholog (oh, nu mai zic cu formatorul in psihoterapie!). Prezic o rata de succes fenomenala cu Garcia si aversiunea conditionata fata de gust, Mischel si prajiturile, Loftus si falsele amintiri (in special tinerii orientati psihanalitic isi vor aminti fidel cercetarea numitei Elizabeth, pe care o stimez din acelasi motiv pentru care il apreciez si pe Gottman: amandoi au licenta in psihologie si matematica), Muzafer Sherif si Pestera Hotilor, Wertheimer si miscarea aparenta, fara a-i uita, evident, pe Tversky (mort), Kahneman (viu, tocmai a publicat o noua carte formidabila) si victimele lor, dublu incadrate.
In acest context voi povesti, usor stingherit, experimentul lui Coyne din 1976, replicat de Joiner, 1999, McNeil& Arkowitz, 1987, Sacco& Dunn, 1990. Experimentul e foarte simplu:
Un numar de subiecti sunt invitati sa vorbeasca la telefon, 20 de minute, cu o serie de interlocutori. La celalalt capat al firului sunt persoane depresive insa subiectii nu stiu asta (am atras atentia, in repetate randuri, asupra dispozitiilor manipulative, specifice, am impresia, cercetatorilor-pur si simplu nu inteleg cum sunt lasati sa-si duca proiectele diabolice la bun sfarsit, comitetele de etica ce pazesc?). Cum ar veni, tu vorbesti cu un nene 20 de minute, despre ce vreti voi.
Dupa incheierea conversatiei, subiectilor li se masoara dispozitia. Nu simti si tu ca vor fi mai plini de viata, mai increzatori, mai optimisti, mai voiosi, mai dornici sa initieze activitati, adica, intr-un cuvant, mai fericiti?
Vai, nu! Dupa cele 20 de minute de conversatie cu un depresiv subiectii se simteau, in medie, mai anxiosi, mai deprimati si mai ostili decat cei care vorbisera, tot 20 de minute, dar cu persoane care nu sufereau de depresie. De asemenea, dorinta subiectilor de a vorbi si alta data cu partenerii lor nefericiti era mai mica, prin urmare respingerea fata de persoanele depresive era mai mare!
Si asta dupa doar 20 de minute? Oare cum este sa vorbesti nu 20 ci 60 de minute, zilnic? Fireste ca persoanele care se confrunta cu aceasta boala nu au nicio vina pentru reactia pe care o starnesc in cei apropiati (familie, prieteni, colegi). Nu asta incerc sa subliniez. Vreau doar sa privim cu onestitate realitatea: o persoana deprimata tinde sa fie mai putin placuta, starneste uneori ostilitate si respingere in cei din jur si, surpriza, devine si mai deprimata (si un om normal se intristeaza cand observa ca este respins!).
Este sau nu un cerc vicios? Daca parintele, sotia, sotul, unul dintre prieteni (nu si seful, acesta poate suferi fara sa-ti pese) sunt prinsi in ghearele acestei afectiuni, care este cel mai bun raspuns comportamental in cazul tau? Esti mereu alaturi de ei cu riscul de a-ti strica in mod regulat dispozitia? Ii eviti ca sa te protejezi si sa nu ajungi la fel? Sau cauti o cale de mijloc (Siddartha, baiatule, la asta te refereai?) astfel incat nici ei sa nu se simta abandonati dar nici tu sa nu te „incarci” peste pragul tau de toleranta?
Ar mai fi cateva lucruri de spus insa realizez ca ma deprima usor subiectul (hmm, oare de ce?). Asa ca voi lua o pauza. Dar revin!
Coyne, J. C. (1976). Depression and the response of others. Journal of Abnormal Psychology, 85, 186-193.
Co-editor la Screening for Depression in Clinical Settings: An Evidence-Based Review si The Interactional Nature of Depression si co-autor al Father Knows Best: The Use and Abuse of Power in Freud’s Case of Dora and of Relationships in Chronic Illness and Disability.