Saptamana aceasta (noiembrie 2010) am vorbit sau mi s-a vorbit atat de mult despre moarte incat tot ce lipseste este un articol (iar saptamana nu s-a incheiat). Ar putea suna ca un articol existentialist insa asta doar pentru ca acest curent filosofic (si literar) a facut din moarte un subiect preferat. E limpede ca tuturor ne e teama de moarte si nu e necesar sa vina Heidegger sau Unamuno (pe care il iubesc, uneori) pentru a ne convinge. Teama de moarte, sau mai degraba angoasa, cum ar alege sa vorbeasca un terapeut de orientare existentiala, sunt sadite in chiar genele noastre, undeva intre alanina si lizina, probabil. Cel care spune ca nu se teme de moarte cu siguranta nu stie ce spune deoarece a fi om inseamna, constitutiv, a trai in fiorul (e drept, nu mereu constientizat) mortii.
Exista si alte frici abisale si, din respect pentru ele, simt nevoia sa le enumar. Fiind oameni, ne mai este teama de singuratate (nu in sensul social), de libertate (daca suna paradoxal, citeste in schimb „responsabilitate”) si de lipsa de sens a vietii. O ipoteza interesanta a psihoterapiei existentiale este ca orice alta frica este, de fapt, o deghizare a uneia din cele enumerate deja. Cu alte cuvinte, daca te temi, de exemplu, de „murdarie” (subiect recent intr-o dramaterapie) te temi, in realitate, de moarte, deoarece murdaria lasata sa prolifereze sau sa se raspandeasca te ucide, in cele din urma (te speli pe maini inainte sa mananci? Dar inainte sa o atingi pe iubita sau iubitul tau?) Se intampla sa nu-ti placa un fir alb de par si sa te vopsesti, din acest motiv? Ei bine, acel fir iti aminteste ca imbatranesti si te apropii de moarte iar aceasta constientizare nu e usor de suportat (iar vopseaua de par e tot mai ieftina)
Suntem inconjurati la tot pasul de moarte (ai vazut azi frunzele cazute?) si e natural sa dezvoltam mecanisme de protectie pentru a tine angoasa cat mai departe de constiinta. Credinta mea este ca acest subiect nu trebuie ocolit dar nici cautat in mod compulsiv sau demonstrativ. Moartea ni se iveste in fata si atunci, ma gandesc, e timpul sa o privim.
Iti propun sa privesti moartea in ochi!
Pentru cei neatenti sau adormiti, reamintesc: nu sa o cauti sau sa o provoci, doar sa nu fugi de ea cand apare singura. Experienta acestui contact, stiu ca va suna straniu, este splendida. Nimeni nu poate privi moartea in ochi ramanand acelasi! Din aceasta perspectiva orele de dezvoltare personala pot sa para un divertisment de calitate sau o gluma buna. Apropierea de moarte ne zguduie temeliile (nu il citez pe Tillich, doar gandesc la fel). Deodata, lucrurile incep a fi vazute intr-o alta perspectiva:
- Unde te grabesti?
- Pentru ce anume te zbati?
- Ce vrei sa demonstrezi sau pe cine vrei sa impresionezi?
- Ce importanta are un succes sau un esec?
Pentru fiecare dintre noi vine o zi cand nu vom mai fi (partizanii teoriei sufletului nemuritor nu vor fi de acord insa din fericire, la moartea lor, nu vor mai fi de fata pentru a intelege ca s-au inselat). Tot ceea ce am realizat, intr-un timp oarecare, va fi uitat iar oamenii in a caror memorie ramanem, la randul lor, vor muri. Chiar si Soarele se va stinge! Suntem efemeride intr-un spatiu imens, devorati mereu de timpul necrutator. Crezi ca nu ma refer si la tine, crezi ca tu esti o persoana speciala scutita de acest sfarsit? (e natural sa crezi asta, nu te speria!)
Intr-o buna zi si tu vei muri!
Nu am spus maine sau anul viitor, chiar iti doresc o viata lunga (dar ce te faci cu un Alzheimer pe la 80 de ani?) si bogata in experiente pozitive. Dar cat de lunga ar putea fi? 100 de ani? 200, cu ajutorul ingineriei genetice? 500, daca ai pile la extraterestrii din Andromeda? Intr-o zi tot vei muri si asta va fi tot. Daca afirmatia mea ti se pare rezonabila poate iti vei da voie sa fii emotionat de urmatoarea: in acest caz,
De ce te iei asa de tare in serios?
Nu ai putea fi cumva o persoana mai relaxata? Deoarece ura consuma inutil energia nu ai putea fi si o persoana mai iubitoare? Nu le-ai putea spune celor dragi ce mult tii la ei fara ca asta sa ti se para ridicol, artificial sau fortat? („iar ne pune Nuta sa zicem te iubesc!”) Nu ai putea fi ceva mai indraznet, chiar si atunci, sau mai ales atunci, cand e vorba de o autoritate? Nu ai putea oare rade mai mult, uneori chiar cu lacrimi? (un grup de dezvoltare pe care il conduc si unde nu se rade este, pentru mine, un esec personal) Nu ai putea fi mai toleranta cu greseli, vazute in aceasta perspectiva, minore sau nesemnificative? Nu ai putea realiza mai des cat de caraghiosi suntem cu toate aceste masti pe care le rulam ametitor in marele spectacol social de fiecare zi? Nu te-ai opri mai des pentru a privi o floare, sau cerul, sau un copil neastamparat sau un caine care sigur nu se intreaba daca are suflet? Nu ai spune mai frecvent „Multumesc” fara sa te adresezi cuiva in mod particular? Nu ai accepta, poate, cu mai multa usurinta sentimentele cuiva, stiind intr-un mod atat de clar ca sunt trecatoare? Si nu ti-ar da lacrimile vazand cum cineva este ranit gratuit sau nedreptatit, vazand cum cineva sufera desi nu merita asta sau fiind martorul chinului unui om ca si tine, doar ca mai putin norocos?
Pentru toate acestea, si altele asemenea lor, eu cred ca meditatia asupra mortii, pastrarea in constiinta a acestei idei, confruntarea cu inspaimantatoarea experienta, atunci cand apare, sunt, intr-un anume sens, alegeri inteligente cu consecinte minunate, pe termen lung. Doar o persoana cu un IQ minuscul ar putea intelege de aici ca indemn la sinucidere. Invitatia mea este la constientizare! Iti propun sa-i faci loc mortii in viata ta si iti garantez ca nu vei regreta. Abia in acel moment, gratie acestei contraponderi, viata ta va cauta echilibru. Yin si yang, ziua si noaptea, viata si moartea impletindu-se, dansand, iubindu-se, cautandu-se reciproc, mereu de nedespartit si niciodata in fuziune.
Nu spun ca angoasa mortii se va disipa, deoarece lucrul acesta nu se va intampla niciodata, spun doar ca o energie noua, nascuta din relatia constienta cu Nimicul, va circula prin corpul tau, oricat de sanatos sau bolnav si, cu un pic de sansa, si prin mintea ta. Oamenii care stau in prezenta mortii, intr-un mod care le permite sa o integreze, au o radiatie speciala, transmit un „ceva” care nu le apartine si totusi este al lor. Nu sunt comozi si uneori iti spun vorbe greu de purtat insa numai pentru ca au inteles ca nu mai au nimic de pierdut. Si cand spun asta nu vreau sa crezi ca ma refer la pierderea celor dragi. Vreau sa spun doar ca nu mai au nimic de pierdut deoarece au inteles ca nu au avut niciodata nimic. Cu exceptia, bineinteles, catorva iluzii putin mai grele decat baloanele de sapun.