de la Taub la Ramachandran, via cortexul somatosenzorial

Daca as fi scris acest articol ieri as fi putut incepe asa: se implinesc azi 29 de ani de la faimoasa sentinta de care a avut parte Edward Taub, de profesie psiholog curios si conducator al unui institut de cercetare (Institute for Behavioral Research, Silver Spring, Maryland). Convins ca ideile conventionale (la vremea aceea) din neurostiinte pot fi depasite, si nu in mod particular iubitor de animale,Taub a deaferentat 17 maimute (care au devenit astfel cunoscute ca „maimutele Silver Spring”), adica a sectionat nervii senzoriali de la brate/picioare si, astfel, animalele si-au pierdut orice capacitate de a simti in acele regiuni. De aici si pana la a-si roade propriile degete, mestecandu-le efectiv, nu a mai fost decat un pas (la data procesului unul din macaci isi mancase deja 8 degete, evident, fara sa simta nimic). Aceasta a fost si baza acuzatiilor la adresa lui Taub (cruzime fata de animale). Taub a fost amendat cu 3.000 de dolari si, din pacate, si-a pierdut bursa de cercetare si locul de munca. Pare periculos sa fii un om de stiinta nonconformist. Din fericire, doi ani mai tarziu, a fost exonerat de toate capetele de acuzare (judecatorii de la Curtea de Apel au inteles ce facea). Acele incidente, foarte mediatizate, au fost si rampa de lansare a miscarilor pentru drepturile animalelor.

Pentru a fi protejate, maimutele au fost transferate in San Antonio, Texas, apoi in campusul universitatii Tulane, New Orleans (cu mult inainte de intalnirea orasului cu inspaimantatoarea Katrina). Mishkin si Pons, plus Garraghty, de la Vanderbilt, au sesizat posibilitatea unui studiu ingenios (publicat mai intai in Proceedings of the National Academy of Sciences, 1988 si apoi, imbunatatit, in Science, 1991). Ei au distrus cortexul somatosenzorial primar (macacii erau pe moarte si nu i-a mai dat nimeni in judecata) responsabil pentru mana observand, cu surprindere, cum cortexul somatosenzorial secundar continua sa primeasca semnale. Intrebarea era: de unde?

Iata ce se intamplase: deoarece mana nu mai trimitea semnale, nervii fiind sectionati de „maleficul” Taub, neuronii din cortex responsabili pentru decodificarea acelor semnale specifice (care nu mai veneau) intrasera in somaj. Si ce crezi ca s-a intamplat? Au fost realocati? De catre Dumnezeul maimutelor? Nu, de creierul lor. Au inceput sa primeasca semnale de la laba piciorului (functionala inca). Pe cortexul somatosenzorial secundar, laba piciorului avea acum o arie de reprezentare de pana la 70-75% (in mod normal are 5-10%).

Dupa 10 ani de absenta ainputurilor senzoriale de la brate, creierele maimutelor se schimbasera. Singure! (nu le-a spus nimeni ce sa faca) Acum aratau altfel (procesul se numeste „recartografiere corticala” si este posibil gratie unei proprietati uluitoare a creierului, anume plasticitatea). Dar cei 3 au mai descoperit ceva, la un macac pe nume Billy (singura maimuta cu doua brate deaferentate, aflata pe moarte in 1989, cam pe vremea „evenimentelor” din decembrie de la noi): zona din cortexul somatosenzorial alocata genetic bratelor, aflata in „somaj”  de aproape un deceniu primea acum informatii de la fata. Cu alte cuvinte se transformase din „zona pentru maini” in „zona pentru fata”. Prelucra de zor semnale trimise de fata lui Billy. Este ca si cum, avand un aparat de radio capabil sa recepteze Radio Zu pe 89 FM, dupa ce respectivul post este inchis (nu ii doresc asta, e doar un exemplu) incepe sa „prinda” Romantic FM, desi acesta emite pe 101.9 FM. Uimitor, nu?

Mai mult decat uimitor si o astfel de informatie nu i-a putut scapa lui V.S. Ramachandran (mai cunoscut pentru aparitiile lui la TED Talks). El a inteles atunci ce anume ar putea explica fenomenul membrului-fantoma, una din „dovezile” indragite de misticii certati cu stiinta (in opinia lor, senzatiile de durere, gadilare sau presiune din membrele amputate arata clar-sic!- existenta unui dublu energetic, parte a unui corp energetic, supravietuitor, normal, al corpului fizic dupa ce ultimul devine oale si ulcele).

Phantoms in the Brain, cartea lui Ramachandran din 1998, nu e o lectura recomandabila pentru cei care vor sa-si conserve genul de iluzii mai-sus mentionat („noi mai avem un corp care supravietuieste mortii corpului fizic”). Este insa o lectura instructiva pentru cei interesati de realitate, oricare ar fi pretul. Ramachandran a desoperit la pacientii lui o reorganizare asemanatoare cu cea a chinuitelor maimute Silver Spring. Acestea nu puteau vorbi, pentru a spune ce simt cand sunt atinse in diferite locuri, spre deosebire de subiectii cunoscutului neurolog.

Gandeste-te ca ti s-a amputat unul din brate, in urma unui accident (sau, mai bine, ca celui mai mare dusman al tau i s-a intamplat asta) si ca eu te ating usor undeva pe obraz, intrebandu-te ce simti. Tu imi spui ca simti o atingere fina pe inelarul mainii amputate (ceea ce e imposibil, deoarece acel deget nu mai exista). De ce se intampla asta? Deoarece zona din cortexul somatenzorial responsabila pentru degete a fost realocata si acum sunt prelucrate acolo (in creier) semanale de la fata. Altfel spus, daca iti vine sa te scarpini pe bratul amputat si te atingi intr-o anume zona de pe fata, senzatia de mancarime dispare.

Asa de simplu? Da! Creierului nu-i plac neuronii care stau degeaba si, daca nu-i omoara (nu le mai trimite substante hranitoare-ce rost are sa tii in viata un lenes, stiu, suna inuman, sau prea in spiritul unei politici ultraliberale, dar chiar asa se intampla lucrurile in capul nostru) le da alte sarcini (cazul savantilor idioti, despre care voi scrie, poate, altadata). M-a impresionat descoperirea lui Ramachandran si, neavand ce face (nevoi de baza implinite) m-am gandit mai departe: oare cum ar fi daca un om, in mod constient, ar incerca o realocare similara, fara a recurge la amputari, evident, a unor capacitati mentale, recent aparute in evolutie si neexersate suficient? Asa ca am inceput sa testez experimental aceasta ipoteza, impreuna cu un grup de entuziasti carora le multumesc si pe aceasta cale. Nu ma intereseaza niciun premiu sau alt gen de recunoastere dar mor de curiozitate sa stiu daca e posibil sau nu. Imi asum paternitatea acestei idei si promit sa revin cu rezultate concrete, daca vor exista. Ceva adanc dinauntrul meu imi spune ca noi, oamenii, inca dispunem de posibilitati minunate de evolutie la nivel neuronal, nu in sensul ca ne vor creste capetele (imagineaza-ti ce suferinta cumplita pentru femei, la nastere) ci ca arii neuronale intinse, alocate evolutionist unor sarcini care nu mai sunt de actualitate, ar putea fi realocate si interconectate diferit, in mod constient. Si pentru ca am posibilitatea nu doar sa visez la aceste schimbari in timp ce stau in fotoliu ci chiar sa le initiez si sa le testez, deocamdata in absenta fMRI, adica intr-un mod mai empiric (desi mai bine decat deloc), mai stiind, de asemenea, ca ideile pot circula precum o stafeta, iata, am plecat in aceasta aventura, pe un al doilea Beagle, in directia Noilor Galapagos.


Publicat

în

de către

Etichete: