Cei care ma cunosc ar putea fi derutati de acest titlu (mai ales daca participa la grupurile mele experimentale). Insa, foarte riguros vorbind, eu nu lucrez cu corpul (acest fel de a vorbi este acceptabil intr-o discutie mai lejera, eliberata de elemente foarte tehnice). Lucrez cu schema corporala! Schema corporala este altceva decat „imaginea corporala” iar definitia pe care o agreez, venita dinspre neurostiinte, este urmatoarea:
Schema corporala este un construct fiziologic, creat de creier pe baza a numeroase semnale senzoriale venite, in primul rand, de la simturile somatice.
Pentru cei mai putin obisnuiti cu aceste concepte, simturile somatice sunt 5:
- Simtul tactil in sensul de receptori pentru presiune si vibratie
- Termoceptia (receptori termici)
- Nociceptia
- Proprioceptia (numita uneori simt Kinestezic, in special in NLP)
- Simtul echilibrului (aflat in urechea interna)
Creierul primeste si integreaza multimea acestor informatii intr-o super-harta neurala numita „schema corporala”. Cum cred ca poti vedea, schema corporala este intr-o mare masura inconstienta. Chiar acum, articulatiile iti trimit semnale despre pozitia membrelor iar tu le procesezi automat (fara sa le treci prin constiinta). Totusi, caracterul dinamic al schemei corporale permite accesarea ei constienta. Doar ca nu e un lucru usor. Este nevoie de un antrenament sistematic!
Si la ce bun, te-ai putea intreba, pe buna dreptate. Nu e obligatoriu sa fii constient de senzatiile tale viscerale, supravietuirea ta nu depinde de asta. Foarte adevarat. Insa ce-ai spune daca ai afla ca nivelul tau de satisfactie cu propria ta viata depinde de asta si chiar intr-o masura coplesitoare?
Nu sunt singur in apararea acestei idei. Cu mult timp inaintea mea, Antonio Damasio (tradus, din fericire si la noi) a scris frumos despre relatia dintre starea de bine a organismului (experienta subiectiva) si chimia starii de echilibru fiziologic (nu la fel de romantica dar extrem de semnificativa). Damasio este un profesor din insorita Californie amator sa studieze creierele oamenilor (are si cu ce-astept cu nerabdare a doua parte a secolului, cand Universitatea va dispune de un laborator dotat cu fMRI, PET, CT sau macar un TMS, mult mai ieftin). Dar la fel este Hugo Critchley (candva la University College London, acum la Sussex), cel caruia ii datoram initierea unei linii de cercetare extraordinar de interesante (rolul cortexului insular in procesarea simultana a senzatiilor corporale si a emotiilor sociale). La fel este Arthur Craig (dau aceste nume pentru amatorii de research pe Google). Toti ne spun, in esenta, acelasi lucru: exista o parte a creierului implicata atat in prelucrarea unor semnale de baza, primitive, „crude” cat si in producerea unor raspunsuri mult mai complexe, de tip emotional. Cu alte cuvinte, undeva in creierul nostru (in ceea ce se numeste, pe scurt, insula), mintea si corpul se intalnesc.
Multi oameni, de-a lungul timpului, au intuit asta, dar acum exista si dovezi (si se vor inmulti, deoarece exploratorii materiei cenusii nu stau pe loc). Un set de tehnici fizice (mobilizand corpul) apt sa stimuleze aceste zone (folosesc pluralul deoarece insula nu e singura implicata) poate, pe termen lung, sa modifice mintea, adica sa elibereze, sa amplifice dar si, de ce nu, sa inhibe o serie de resurse sau predispozitii mentale (studiile arata ca persoanele cu insula afectata sunt capabile sa renunte pentru totdeauna la fumat, printr-o simpla hotarare; insa de ce, daca aspiri si tu la asta, sa astepti o leziune in urma unui accident?)
A lucra cu corpul sau, intr-un limbaj mai precis, a lucra cu schema corporala, o perioada de timp indelungata (interconexiunile neuronale noi au nevoie sa fie hranite si stabilizate), schimba starea fizico-chimica a creierului si pemite experiente de nivel superior, adica emotionale si cognitive, nu doar noi ci si extrem de agreabile. A spune „Ma bucur” sau „Sunt fericit” este doar o traducere pentru „Corpul meu este intr-un anume fel”.
Neurostiintele ne ajuta sa ne apropiem de o realitate corporala indelung si nemeritat neglijata. Inainte de a fi persoane care decid sau simt intr-un anume fel suntem corpuri care functioneaza, uneori aproape, alteori departe de starea de armonie stabilita in mod natural (adica evolutionist) prin parametri homeostatici. Folosind tehnici corporale intentionez, alaturi de cei cu care lucrez, sa ne apropiem de aceasta stare. Nu e nevoie de un anume status, de un cont in banca sau de un anumit tip de mediu (casa, tara etc) pentru a te putea bucura de conditia armonioasa a corpului tau. Pe invers, niciun statut invidiat sau admirat, prin el insusi, nu-ti aduce procesele corporale „la echilibru”, altfel spus degeaba esti promovat sau recompensat social daca inauntrul tau te simti, in continuare, mizerabil.
Lucrez cu corpul deoarece ma intereseaza chimia starii de echilibru, deoarece nu sunt dualist (nu cred in substante misterioase care supravietuiesc mortii fizice), deoarece am inteles ca orice om, in fiecare clipa a vietii lui, este profund inradacinat in corp si am priceput, nu fara o mare opozitie, ca o inteligenta uimitoare este mereu activa in corp, dedicata fiind functionarii lui in conditii cat mai bune. Cu aceasta inteligenta, daca reusim sa ne scuturam de aroganta ideilor noastre psihologizante sau spiritualizante, putem coopera, ii putem oferi un spatiu mai larg de actiune, o putem observa si chiar contempla in ceea ce ar putea fi numite „experiente spirituale”, cu diferenta ca nu presupun un „acolo” imaterial ci un „aici” concret, cat se poate de fizic.
Gandeste-te, pentru o clipa, cum ar fi sa simti imediat feedback-ul alveoleleor pulmonare atunci cand le trimiti, din nou, un val de nicotina. Pe baza unei astfel de experiente fizice, prezenta in constiinta ta, pasandu-ti de suferinta lor (pentru ca o simti) oare nu ai renunta pe loc la obiectul dependentei tale? Dar de ce sa ne rezumam la plamani? Cum ar fi sa ne percepem, din interior, starea ficatului, rinichilor, stomacului, laringelui, pe masura ce ne angajam in actiuni care le afecteaza direct? Cred ca aceasta este o directie in care, ca specie, putem evolua. Cred, cu alte cuvinte, ca putem deveni fiinte capabile sa simta mai mult si, pe un astfel de temei, sa aiba mai multa grija (nu doar de corpurile noastre, evident, ci si de corpurile altora-sper ca pastrezi in memorie ideea ca mintea si corpul nu sunt separate adica formeaza o unitate)
Cu oamenii care participa la grupurile mele incerc sa amplific mereu gradul de constientizare corporala, sa creez conditii pentru o perceptie cat mai cuprinzatoare a senzatiilor viscerale, mereu proaspete, mereu transformandu-se, stiind prea bine ca, in acelasi timp, creierele noastre se modifica si, odata cu ele, atitudinile, sperantele, felul de a intelege realitatea.
Pactez cu ideea ca exista multiple realitati psihologice („toti traim in cate un film”, obisnuia sa spuna unul din clientii mei) si ca provocarea, pentru cei mai multi dintre noi, este sa le apropiem pentru a putea convietui in conditii normale. Pe de alta parte, mi-a devenit clar ca multimea acestor reprezentari, modele ale lumii sau filosofii personale are un suport neurologic, pe care doar strutii pot evita sa-l vada. Prin chiar natura lui, acest suport fizic este deosebit de simplu (organizarea poate atinge niveluri complexe) si, atunci cand incepe sa se degradeze, ceea ce este inevitabil intr-o lume entropica, „realitatile” se schimba in mod corespunzator (cine nu crede merita sa vorbeasca cu un bolnav de Alzheimer sau, si mai usor, cu o persoana euforizata cu un pic de alcool). Poate ca nu este ceva imbucurator, la prima vedere („doar atat?”) insa asta e tot ce avem. Daca ridic putin ochii spre cer, mie imi pare a fi mult, extraordinar de mult. Dar perceptia mea este rodul starii curente a organismului meu, a moleculelor care imi circula prin sange si a hartilor neurale aparute in ultimii ani, ca urmare a contactului cu minti mai avansate decat a mea (pe care chiar vreau sa le numesc intr-un articol viitor, pentru cei dornici sa se autoexpuna la ceea ce ar putea fi cele mai originale sau stralucitoare minti ale momentului, pe planeta noastra).
Cand totul e ok in corp, cand respiri usor, cand aproape ca nu simti greutatea, cand nu te doare nimic, cand fiinta ta interioara pare a fi o curgere fara discontinuitati, de care esti constient fara sa o judeci, lumea apare ca un loc bun, in care se poate trai si, la un moment dat, undeva in viitor,chiar muri impacat.