Cineva mi-a spus, deunazi: „Adrian, tu afirmi pe site-ul tau ca pastrezi mintea deschisa insa nu este asa. Mintea ta este inchisa!” „E posibil sa fie asa, i-am raspuns, nu vrei sa-mi dai un exemplu concret?” (am o reala dificultate in a comunica lejer cu oameni care afirma tot felul de lucruri insa evita, refuza sau nu sunt capabili sa le sustina)
„Ah, e foarte usor: tu nu crezi in zane!” „Vrei sa spui ca ti se pare ca nu am o minte deschisa deoarece nu cred in zane?”, am reformulat oarecum rogersian (pour les connaisseurs). „Da! Daca ai avea o minte deschisa ai admite ca e posibil ca zanele sa existe”
Astfel mi-a venit ideea acestui articol. Este adevarat ca nu cred in zane. Sunt aproape sigur ca zanele nu exista. In ciuda acestei credinte consider, in continuare, ca am mintea deschisa deoarece accept posibilitatea ca, intr-o zi, cineva sa ofere dovezi puternice in sprijinul existentei zanelor. In acel moment voi renunta la credinta mea actuala („zanele nu exista”) si voi imbratisa fara rezerve credinta contrara (intelegand, in acelasi timp, cum am irosit uriase oportunitati prin necredinta mea).
A avea o minte deschisa nu inseamna a nu avea o pozitie clara in raport cu un anume subiect (zane, in acest caz, si orice altceva) ci a solicita dovezi convingatoare in raport cu un anume subiect si a le accepta atunci cand le primesti. O minte deschisa nu este o minte naiva si cu atat mai putin o minte confuza. Admit ca nu am o minte complet deschisa dar pot spune ca imi doresc foarte tare una de acest fel si viata mea este orientata in aceasta directie (din fericire, si vietile altora pe care ii simpatizez sau chiar ii iubesc). O minte deschisa nu accepta nimic ca fiind de la sine inteles sau nechestionabil (cum sunt multe afirmatii apartinand unor figuri autoritare) si se inclina in fata dovezilor. O minte deschisa accepta realitatea, imi vine sa spun desi sunt constient ca, intr-un fel gresesc (nimeni nu stie cum e de fapt realitatea-vezi teoria hartilor mentale sau a tunelurilor realitatii). O minte deschisa este atenta la fapte si nu confunda evenimentele cu ceea ce par a fi sau ne dorim sa fie evenimentele. Urmareste-ma in monologul meu despre zane:
Nu cred in zane deoarece nu am vazut niciodata una si nu cunosc pe nimeni care sa fi vazut, in mod repetat, zane. Poate sunt un tip ghinionist si ma invart in cercuri conservatoare (desi altii ar putea spune nonconformiste). Poate zanele exista si se arata unor persoane inzestrate sau doar celor care cred in ele (adica zanele ii evita in mod nevrotic pe sceptici, nu doresc sa fie vazute de acesti indivizi). E posibil insa extrem de improbabil (daca exista, as vrea totusi ca zanele sa fie sanatoase mental si sa nu evite oamenii, mai ales daca ultimii vor sa le cunoasca-iar eu intru in aceasta categorie, chiar am depus eforturi, in tineretea mea, in acest sens)
Separand discutia de perceptii (mereu subiective, mereu riscand calificativul de „halucinatii”) am un argument mai puternic: ceea ce se intampla in realitate poate fi explicat intr-un mod mai elegant si mai simplu fara a introduce misterioasa entitate a zanelor. Cred ca oricine poate accepta ca intre o teorie simpla si o teorie mai complexa, ambele explicand acelasi fapt, este rational si economicos sa optam pentru prima. De exemplu, teoria gravitatiei este mai simpla decat teoria conform careia Pamantul este sustinut de o broasca testoasa uriasa iar aceasta, la randul ei, sta pe spatele unei alte testoase (si daca te intrebi cumva cine o sustine pe a doua testoasa te avertizez ca ai inceput sa devii obraznic!)
Desi exista (conform unora), zanele, in mod straniu, nu intervin niciodata in experimentele stiintifice. Nu e un pic curios? Prezenta lor este semnalata doar in situatii care nu sunt controlate stiintific. De exemplu, nicio zana nu a intervenit in topirea unei bucati de gheata astfel incat sa se faca fara absorbtie de caldura. Bine, admit, poate sunt intolerante la temperaturi scazute. Insa ele nu intervin nici in circulatia curentului electric astfel incat, macar uneori, intensitatea curentului printr-un rezistor sa fie invers proportionala cu tensiunea aplicata. Poate ca manifesta o usoara fobie fata de electroni insa de ce nu modifica legea lui Hooke astfel incat efortul unitar (dintr-o tija elastica) sa nu mai poata fi calculat in functie de deformarea relativa?
Cumva zanele au un respect formidabil fata de regularitatile identificate de stiinta si nu le modifica niciodata. Zanele par a nu interactiona niciodata cu materia. Insa de ce ar face asta? Sigur ca motivatiile lor imi pot ramane ascunse (ca psiholog, nu m-am dumirit definitiv cu motivatiile umane, nu pot spera sa-mi reprezint motivele zanelor) iar felul in care interactioneaza, totusi, cu lumea noastra poate fi mult prea subtil pentru capacitatea de perceptie a majoritatii oamenilor. Nu ti se pare insa ca o explicatie mult mai simpla este aceea conform careia zanele (piticii, elfii, ingerii, trolii, demonii, ondinele si tot alaiul de fiinte oarecum fantastice) nu exista? Nu este mai simplu sa asociem aceste reprezentari cu lumea copilariei de care nu ne-am diferentiat suficient? Si nu este mai logic, ma intreb, ca cei care sustin ca exista sa ofere dovezi in sprijinul afirmatiilor lor? Si, in cazul in care nu reusesc, desi se straduie, adesea induiosator (crede-ma, acum nu sunt ironic), nu ar fi mai adaptativ sa accepte esecul si sa-si foloseasca energiile pentru ceva mai constructiv?
Mai mult, nu ti se pare ca lumea aceasta este deja extraordinar de interesanta, atat de incantator de variata si, pe alocuri, bizara, incat nu mai e necesar sa o populam cu entitati dubioase (adica greu de dovedit)? De ce nu am putea accepta realitatea pe care, fara niciun efort, ne-o prezinta simturile? De ce nu ne-am putea bucura de ceea ce este (fara dubii) si de ce nu am putea cerceta, infinit de curiosi, ceea ce este (inclusiv structuri invizibile precum nesuferitele virusuri)?
Nu cumva zanele (si rudele lor) sunt modalitati de a fugi dintr-o realitate ce pare intolerabila si, uneori, chiar asa este? Insa, in acest caz, eu propun sa ne dam mana, sa ne suflecam manecile, sa ne asumam responsabilitatea si sa actionam noi pentru a transforma lumea, adica pentru a o face un loc mai bun pentru trait, iubit si, cum altfel, pentru pus intrebari. Nu cred ca asteptarea sau rugamintile fierbinti adresate zanelor sau ingerilor ne ajuta sa crestem si sa rezolvam problemele pe care Viata, in nesfarsita ei curgere, ni le ridica mereu. Nu cred ca a postula un univers paralel, spiritual, populat cu fiinte remarcabile, eterice sau astrale, ne ajuta sa schimbam intr-un sens pozitiv lumea in care se intampla sa existam. Nu cred ca un avion se ridica de la sol prin efortul conjugat depus de 100 de zane mai bine hranite decat media si nu-mi imaginez ca un copilas se simte mai iubit daca ii spui ca ingerul lui pazitor il vegheaza in timp ce tu il neglijezi (si cred, cu putere, ca tu, parintele lui, esti ingerul lui pazitor!)
Insa poate eu chiar nu am o minte deschisa. Poate aceste randuri sunt soptite in urechea mea (de fapt sunt transmise direct in aria lui Broca) de o zana rea, rea de tot. Nu as respinge defintiv aceasta posibilitate. Insa, daca o faci, stii cumva si o modalitate prin care sa o testezi? Poate ai un detector de zane? (vreau si eu) Exista anumite semnale obiective prin care zana din capul meu poate fi identificata? (sunt gata sa intru si intr-un fMRI) Daca ai raspuns cu „nu” la aceste intrebari te invit sa te gandesti, de data aceasta in cazul tau, ce ar putea insemna o minte deschisa.
Eu nu vreau sa resping ceva inainte de a gandi (cinicii fac asta) si nu vreau nici sa accept ceva fara a gandi (copiii fac asta). Cred ca a gandi este o proprietate minunata a creierelor noastre, o abilitate pe care, se pare, doar noi, oamenii, o avem, si care ne ajuta sa parcurgem drumul de la uimire la intelegere. As fi uimit daca cineva ar dovedi ca exista zane si as fi primul care as presa facultatea de care apartin sa introduca un curs optional de „psihologie a zanelor” (eventual si unul de psihopatologie la demoni). Mai repede cred ca va fi verificata existenta bosonului Higgs (la CERN) decat pusa in evidenta gratioasa fiinta nu mai mare de un deget (asta daca nu cumva zanele sunt cuarci, situatie pe care o pot accepta cu mare usurinta). Deocamdata, realitatea pare a fi ok si fara entitati esoterice imposibil de validat empiric iar copiii pot spera la a fi mai atent iubiti de parintii lor, astfel incat sa nu mai fie necesare compensatiile fanteziste. Intre magia suspecta a unei zane si dragostea reala a unui om eu, cel cu mintea insuficient de deschisa, o prefer pe a doua. Stiu si de ce si iti spun: deoarece cel mai grozav lucru pe care il poti oferi unui om (cu atat mai mult unui copil) este placerea de a gandi, bazandu-se nu pe dorinte ci pe fapte. . Cel mai grozav cu o exceptie. O stii!