Intr-o carte din 1999, disparuta de mult din circulatie (si pe care, am impresia, nu a scanat-o nimeni ca sa o lanseze pe Net), scriam inca din introducere (pg.9): „ceea ce sustin este ca lumea are o structura de tip dramatic iar in spatele ei este vidul” si „tot ceea ce se intampla este o infinita piesa de teatru in care noi suntem actori desavarsiti deoarece natura noastra ultima este vida, adica libera”. Hmm, idei de acum 11 ani, in care cred in continuare insa pentru care am acum alte cuvinte si alte contexte.
Pot spune ca m-am schimbat daca ma gandesc acum la teoria populara a reincarnarii, pe care o resping de pe o pozitie nuantata: nu exista un sine, adica o entitate misterioasa care sa migreze de la un corp la altul (asta inseamna „natura vida”) dar exista gene si meme care nu doar ca sunt angrenate in aceste calatorii nesfarsite dar chiar si le „doresc” foarte tare (ghilimelele indica faptul ca e vorba de o atribuire). Asa cum informatia de pe un laptop poate ajunge pe un alt laptop, prin intermediul unui stick, si nimeni nu devine religios din acest motiv, tot asa informatii temporar asociate cu o persoana „curg”, „se deplaseaza” sau „fac salturi” catre altele. Poate fi copiat un fisier, sau mai multe, sau chiar toate, insa de aici nu rezulta ca este copiata insasi esenta primului laptop (analogia mea pentru o persoana cu suflet nemuritor) deoarece o astfel de esenta nu exista (asa cum credeam la 25 de ani, indisponibil sa testez teoria, asemenea maestrilor pe care ii stimam, foarte putin sciencific method friendly).
Toti cei care studiaza natura constiintei si problema sinelui, fie intr-o maniera sistematica si disciplinata (filosofi, psihologi, biologi cu extensia neurostiinte) fie intr-un mod mai lejer (dar nu in sensul small talk) atunci cand ofera un raspuns (daca indraznesc sa-si asume unul) intra intr-una din urmatoarele doua clase:
- Teorii ale sinelui ca entitate
- Teorii ale sinelui ca retea de experiente
Cei din prima categorie nu sunt in mod necesar dualisti (pentru cititorii neobisnuiti cu acest limbaj: a fi dualista inseamna a crede ca exista doua substante calitativ diferite, una fizica si alta mentala). Roger Sperry, de exemplu, laureat Nobel, este monist si isi reprezinta constiinta drept o proprietate emergenta a circuitelor neuronale. Cu toate acestea, el considera ca exista un sine (evident, nu cu o natura spirituala).
Totusi, majoritatea celor care cred in continuitatea sinelui sunt dualisti, mai ales cei care si-au ales o pozitie personala fara a trece printr-un proces nu tocmai placut de analiza riguroasa. In varianta cea mai populara, sinele (numit mai degraba „sufletul”) este o entitate misterioasa (adica natura ei nu poate fi investigata usor) aflata in corp si mobila in sensul ca il paraseste in momentul mortii (iar unii sustin ca si in somn:sufletul calatoreste in lumi paralele, astrale, asa cum unii dintre noi merg in Martinica sau, mai ghinionisti, in locuri in care concediul devine un cosmar). Acest sine este un centru al actiunii si sediul vointei libere.
Fara nicio intentie de a fi ironic, copiii par a fi dualisti naturali (a se vedea studiile psihologului Paul Bloom, pentru cei care nu sunt inca parinti). Pe la 6 ani unii copii, asistati de parinti mai sofisticati, incep sa inteleaga functiile creierului (tu la ce varsta ai auzit prima data de creier si de capacitatile lui?).
A imbratisa teoria sinelui ca entitate inseamna a crede ca exista „cineva” care gandeste, simte sau isi imagineaza, un „subiect” aflat in centrul experientei si, cumva, „proprietar” al ei (nimeni nu traieste exact acea experienta, de pilda, atunci cand privesti apusul soarelui, nimeni nu are perceptii si emotii in totalitate identice cu ale tale, nici macar fratele tau geaman provenit din acelasi zigot)
Aceasta experienta de a fi cineva anume (un „sine” sau un „eu”, in alte variante) ne este atat de apropiata incat pare ridicol sa ne intrebam daca nu cumva o traducem in mod eronat. Oricine se uita la mana lui simte ca acea mana este „a lui”, prin urmare „el” exista cu necesitate. „Eu sunt cel care experimenteaza” este echivalent cu „pe mine ma emotioneaza X” sau „eu imi doresc Y”. Ce poate fi mai natural decat asta? Teoria sinelui ca entitate unitara si continua este adanc incrustata in experienta noastra. Si eu am fost convins ca este corecta pana cand am inceput sa intalnesc dovezi contrare. Cand dovezile s-au acumulat (nu pentru ca au venit singure ci, curios din fire, le-am cautat) am facut singurul lucru rational posibil:am renuntat la ea, fara parere de rau.
Asa am devenit, cu ceva timp in urma, „budist”. Am pus ghilimele deoarece budismul este singura mare religie care nu are in centrul ei sinele ca entitate dar, ca orice religie, opereaza cu afirmatii de nesustinut (vezi reincarnarea lui Dalai Lama, ce coincidenta, mereu in Tibet, niciodata in Noua Zeelanda sau Portugalia) si cu unele idei caraghioase despre natura sau corp (pe care mi le explic prin absenta educatiei). Cu 25 de secole in urma, un individ care a primit ulterior numele de „Buddha” (Trezitul, in traducere) a realizat pe cont propriu ca nu exista un sine continuu (deci ca hinduismul greseste grav) si a reusit sa faca publicitate acestei idei fiind, probabil, o persoana fermecatoare.
Il putem considera, conventional, pe Buddha drept initiatorul teoriilor sinelui ca retea de experiente sau, ca sa citez un filosof scotian care a inteles exact acelasi lucru, 22 de secole mai tarziu, bundle theories (din ce este formata o capita de fan?). Buddha afirma ca sinele este doar un cuvant sau o eticheta verbala atasata sau „prinsa” pe ceva ce nu exista (nu in sensul ca nu este real ci ca acest „ceva”, fie el corp sau minte sau sistem minte-corp este mereu schimbator, deci lipsit de continutate). Evident ca nici David Hume nu a fost foarte popular sustinand aceleasi lucruri intr-o Europa crestina.
Teoriile sinelui ca retea sau flux de experiente interconectate sunt extrem de contraintuitive si necesita o inteligenta un pic peste medie pentru a fi intelese si acceptate ca posibil adevarate, macar in masura in care sinele continuu este un concept operational. Inteligenta singura nu e suficienta, as mai adauga. E nevoie, cred, si de o disciplina a constientei, o disponibilitate de a te contempla fara prejudecati, ca si cum te-ai uita la altcineva. Am scris si mai ales am vorbit adesea despre asta si, iata, inca o mai fac, deoarece nu este genul de intelegere a realitatii la care cineva nascut in bazinul cultural al zilelor noastre sa ajunga spontan. E suficient sa te uiti la limbajul pe care il folosim zilnic, despre care eu cred ca uneori il luam prea tare in serios (dar asta e o alta poveste) si sa observi existenta pronumelor personale care ne obliga sa credem in entitati (exemplu: „(tu) esti o femeie extraordinara, vrei sa fii sotia mea?”, urmat, cativa ani mai tarziu:” (tu) nu mai esti femeia pe care o stiam si, din pacate, acum avem bunuri comune, ceea ce va complica divortul”)
E foarte greu, vorbind (sau gandind) in fiecare zi in termeni de eu, tu sau el, ei, sa nu cadem capcana fascinanta a entitatilor, adica sa echivalam un simbol cu o realitate concreta (corpul sau personalitatea celuilalt). Iar limbajul nu este decat unul din elementele care intareste credinta ca exista un sine unitar, o identitate fixa, un centru neschimbat al experientei.
Apeland la o analogie intr-un caz asa de subtil (natura sinelui) as asemana teoriile sinelui ca entitate cu acei fotbalisti si antrenori (majoritatea covarsitoare) care sunt focalizati pe rezultat. „Important este ca am castigat”, putem auzi la stirile sportive, din nou si din nou (constient de pericolul contaminarii-sportivii nu au reputatia de a fi mari ganditori iar fotbalistii, in special, nu sunt intr-o relatie buna cu limba romana- prefer aceste stiri vestilor in mod sistematic negative despre cutremure, incendii, accidente, explozii in mod eronat asociate cu „ora 5”).
Teoriile sinelui ca retea seamana cu acei fotbalisti care sunt mai putin preocupati de rezultat, desi conteaza si acesta, si mai mult de felul in care au jucat, adica de proces. Eu, amator de sort, am renuntat sa mai merg la stadion deoarece, mi se pare, nu mai exista oameni care sa joace in primul rand cu placere, netensionati de o ambitie absurda de a castiga cu orice pret. Sunt convins ca axista spectatori care prefera ca echipa lor favorita sa piarda jucand foarte frumos. Daca ne gandim putin, intr-un astfel de joc nici nu mai exista un unic castigator ci trei (cele 2 echipe plus publicul) iar bucate de viata numita „meci” este cu adevarat enjoyable si face toti banii. La fel este un muzician care canta de dragul de a canta, in fata a 3.000 de spectatori si nu pentru a-i impresiona sau a culege aplauze. La fel este un student care invata de dragul de a invata si nu-i pasa prea tare de nota, mereu mult mai putin relevanta.
Rezultat vs proces, iata analogia mea.
Orice rezultat este precedat de un proces si orice proces conduce la un rezultat, cele doua sunt de nedespartit. Insa una este sa calatoresti intr-un autocar cu storurile trase, ajungand la destinatie si abia atunci vazand realitatea si cu totul altceva sa ajungi, de asemenea, la destinatie, insa privind si probabil bucurandu-te de peisaj. Nu ar fi inimaginabil de trist sa trecem prin viata „cu storurile trase”? Dar nu se intampla exact acest fenomen atunci cand iti doresti cu inversunare ceva si nu mai esti sensibil la realitatea deosebit de complexa si interesanta din jur? Credinta mea este ca cele doua tipuri de teorii predispun catre doua atitudini fata de viata destul de diferite una de alta.
Sunt adeptul teoriei cu o baza contraintuitiva ca sinele nu este ceva unitar precum soferul unei masini si seamana mai mult cu perlele insirate pe un fir, fiecare perla fiind experienta acestui aici si acum. Perlele pot da impresia ca se dezvolta sau cresc una din alta insa in realitate sunt despartite de spatii infinitezimale, asa cum imaginile de la televizor dau impresia unei miscari continue fiind, de fapt, imagini statice rulate extrem de repede (peste capacitatea constiintei noastre de a se misca in acelasi ritm). Acesta este contextul neurostiintific in care „lumea e un film sau o piesa de teatru”. Creierul nostru nu isi poate reprezenta realitatea exact asa cum este asa ca, pentru a putea functiona in ea, o simuleaza cum se pricepe (creierele altor fiinte o simuleaza altfel, d epilda pentru un sarpe tu nu esti unins care vorbeste sau urla, deoarece sarpele este surd, dar esti o sursa de stimuli pentru senzorii lui termici)
Pentru cei disponibili pentru lecturi dificile, nu as incheia acest articol fara sa amintesc cele mai stralucite minti contemporane care au scris despre iluzia sinelui ca entitate, anume Daniel Dennett, Douglas Hofstadter, Thomas Metzinger sau Susan Blackmore (doar Dennett tradus in limba romana si doar o singura carte dintr-un sir coplesitor din punct de vedere intelectual). Iar pentru cei tematori, ideea ca o astfel de filosofie sau perspectiva asupra vietii ar duce la degradarea simtului moral si anomie sociala o contracarez cu o intrebare. Cate razboaie au fost initiate de budisti si cate de crestini? Cate milioane de oameni au murit in cele 2 razboaie mondiale si, din punct de vedere religios, ce fel de natiuni au participat la ele? Iata ca au fost doua intrebari si, daca tot am inceput, fara sa aplic tehnica biasului de afirmare, as mai intreba: daca o trupa de teatru sustine o reprezentatie in fata unei sali goale aceea mai este o piesa de teatru?