cum au ajuns cateva pasarele la mansarda in urma unei calatorii cu pluta pe fluviul de ADN

Daca se intampla sa ai acces usor la copii (fiind parinte, educator sau avand prieteni cu copii) si vrei sa ai o converasatie interesanta, sau macar amuzanta, ii poti intreba ce animale le plac in mod deosebit si apoi, indiferent de raspuns (mai putin „dinozauri”), ii poti intreba cum au aparut animalele respective. De exemplu, daca e vorba de un caine super-simpatic (sau o mata, sau un cal, sau un hamster, nu conteaza, animal sa fie), intrebarea se refera la aparitia cainelui pe Pamant. Punem pariu ca nu vei primi un raspuns evolutionist? De fapt, din 10 americani adulti alesi la intamplare, cel putin patru iti vor spune despre respectiva rasa de caine (sau de pisica, sau de soarece etc.) ca asa a existat de la bun inceput! (poti fi mandra, din acest punct de vedere, copilasul tau de 5 ani are sanse excelente de a se adapta in US).

Crezi ca urmeaza un articol de psihologie evolutionista? Mai ai un pic de rabdare. Trebuie sa stiu cu cine am de-a face asa ca, acum, te intreb eu pe tine: Cum a stiut „evolutia” sa opreasca gatul girafelor exact la lungimea potrivita? Sau, cu alte cuvinte, de ce girafele din zilele noastre nu au un gat la fel de lung ca Empire State Building? (well, i’m not exactly serious with you, I know you can give a flashlight answer; but what about the next question: who created creationism?)

In acest articol afirm despre inteligenta ca este cea mai avansata adaptare aparuta in lumea animala (scuze, pentru mine si aproximativ toti biologii de pe planeta oamenii sunt tot animale, mai specific, mamifere) si ca, la pachet cu aparitia si dezvoltarea ei, a mai venit ceva, ceva extraordinar de puternic si, fara nicio indoiala, universal (prezent in toate culturile). Acest ceva are certe functii adaptative, in sensul ca ne ajuta sa acceptam realitatea si sa functionam, relativ normal, in ea. In vremurile noastre, incepe sa se intrevada posibilitatea de a functiona si fara acest „ceva”, nu la nivel de indivizi, pentru ca asta a fost mereu posibil, ci la nivel de comunitati intregi si chiar natiuni. Insa nu e deloc sigur daca „evolutia” va retine aceasta noua adaptare si marturisesc, plin de speranta, ca as vrea sa renasc peste 500.000 de ani pentru a verifica ipoteza.

Pentru a nu prelungi prea mult misterul, te invit sa gandesti impreuna cu mine. Hai sa ne punem in pielea stramosilor nostri, proaspat coborati din copaci. Creierul lor se dezvolta, in contact cu noile dificultati provocate de mediu, si incep sa se deplaseze, mental, in viitor. Altfel spus, inteligenta in evolutie le permite anticiparea viitorului: reusesc sa-si reprezinte ziua de maine, apoi de poimaine, si tot asa. Apropo, ce crezi, cainele tau foarte inteligent poate sa faca asta? Dar copilul tau de 3-5 ani caruia ii spui „iti voi cumpara jucaria saptamana viitoare”? (oare stie ce este aceea „o saptamana din viitor”?)

Revenind la hominizi, cum ziceam, din zi in zi si din anotimp in anotimp, ghici unde au ajuns cu anticiparea? Da, acolo au ajuns: au realizat ca, intr-o zi, vor muri si ei, la fel ca semenii lor pe care i-au vazut deja murind (pentru ca nu ma pot abtine: daca ai doi pisoi si unul moare, crezi ca al doilea intelege in acel moment ca va muri si el, candva in viitor?).

Imagineaza-ti impactul acestei realizari! Pe de o parte, inteligenta mai dezvoltata le permite sa se adapteze intr-un mod superior la mediu, de exemplu sa confectioneze unelte, ceea ce alte animale nu reusesc, iar pe de alta parte aceeasi inteligenta (capacitatea de a proiecta viitorul) ii arunca, psihologic vorbind, intr-o stare foarte greu de tolerat.

„Ma voi imbolnavi, voi imbatrani si, in cele din urma, voi muri, daca nu cumva ma haleste un tigru ceva mai devreme”, isi spune, in sinea lui, sau unui tovaras din jurul focului, un tanar hominid. Cat de confortabila ar putea fi aceasta revelatie? Cu ce entuziasm si pofta de viata va pleca, a doua zi, la vanatoare sau la cules de fructe de padure? Cine ar putea trai linistit cu povara acestei intelegeri? Viata nu are sens. Totul nu este decat o poveste stupida, tu fiind unul din personaje. Nu poti face nimic.

Evident ca cei care s-au lasat coplesiti de aceste ganduri nu au prosperat (nu-i asa ca si pe tine te apuca depresia, daca te gandesti mai profund la o astfel de versiune a vietii tale?). Si cine a supravietuit si a dat genele mai departe, departe de tot, pana la noi? Cei care au gasit o modalitate de a suporta cumplita realitate. Intuiesti natura providentialei modalitati? Intelegi care ar putea fi mecanismul de aparare salvator, selectat evolutionist, ulterior? Daca mintile noastre nu sunt foarte diferite, poate esti pe aceeasi frecventa cu mine:

Cea mai buna modalitate de a suporta realitatea este sa o negi.

Cum adica sa o negi? Dupa ce tocmai te-ai dumirit si ai inteles natura ei obiectiva? Intocmai! Pentru a putea supravietui, pentru a-ti asuma proiecte in care sa investesti energie si speranta, pentru a avea sentimentul ca viata ta are sens (suntem acum cateva milioane de ani, sa ne reamintim), este necesar sa negi adevarul!

Si cum reusesti asta? Ah, e foarte simplu, te ajuta inteligenta ta proaspat achizitionata: iti spui ca realitatea este diferita. Tehnic vorbind (clinic), dezvolti o perspectiva distorsionata a realitatii. Pentru ca iti propui in mod constient? Nicidecum! Pur si simplu pentru ca ceea ce ai realizat intr-o fractiune de secunda este atat de inspaimantator, de deprimant, de insuportabil incat ai nevoie sa scapi, sa te eliberezi de aceasta experienta. Mecanismul de aparare se naste spontan, fiind alimentat nu de cognitii, ci de afecte. Ti-e frica. O frica teribila. Si nu poti trai asa. Prin urmare propria ta inteligenta iti ofera o solutie. Te asigura ca realitatea nu este asa. Ca nu vei muri atunci cand vei muri. Ca lumea, departe de a fi haotica, este, de fapt, ordonata. Ca totul se intampla cu un scop si ca viata ta face parte dintr-un plan mai mare.

Ei bine, poate nu chiar toate lucrurile astea dintr-o data, dar ai prins ideea. Nu-i asa ca-ti place foarte mult rezultatul? Nu-i asa ca te-ai linistit? Nu-i asa ca merita sa mergi, si a doua zi, la vanatoare, pentru a putea supravietui? Nu-i asa ca merita sa-i protejezi pe copiii care se indeparteaza prea mult de „casa”, riscand sa ajunga in gherele neprietenoase ale unui pradator?

Adevarul brut al realitatii este insuportabil.

Insa mintea umana a gasit  antidotul perfect. Adevarul poate fi respins. Realitatea poate fi negata. De un singur om? Nu, de  sute de mii de oameni (in acele timpuri) si de miliarde de oameni, astazi. Suntem urmasii celor care au reusit sa nege realitatea si sa-si gaseasca, astfel, ratiuni de a trai (nu intru acum in fascinantele povesti pe care, in diferite colturi ale lumii, oamenii le-au creat si, ulterior, le-au perpetuat prin intermediul practicilor culturale ci doar te intreb: cumva, la scoala, in orarul copilului tau figureaza si o ora de religie?)

Totusi, cand cineva neaga realitatea, la ce se gandeste un psiholog clinician? Ce termeni tehnici din vocabularul lui profesional sunt evocati? Si chiar un nespecialist, cum ar putea numi asta? Stii si tu foarte bine, psiholog, pui de psiholog (student, vreau sa spun) sau om cu o specializare complet diferita. Se numeste nebunie sau tulburare mentala. Smintire. Ticneala. Tacaneala. Zaluzie. A avea pasarele. A cara lemne in padure. A fi intr-o dunga. A da foc casei ca sa arda soarecii. Sony Incorporated.

Stai, stai putin, se numeste asa cand e vorba de un individ izolat (sau cateva persoane, intr-o institutie de sanatate mentala). Cand e vorba de grupuri mari, de comunitati largi, de natiuni si, in ultima instanta, de specia umana, se numeste altfel. Ghicesti?

In cazul unui esec cognitiv, promit sa revin, poate si cu alte detalii. Poate am reusit sa te intrig cu povestea evolutionista a rasucirii realitatii astfel incat sa serveasca nevoilor noastre de supravietuire si reproducere, motivatorii arhaici pe care s-au construit civilizatia umana si, probabil, mii sau sute de mii de culturi. Pana sa ne reintalnim, aminteste-ti ca si tu, si eu, ne-am nascut nu doar cu inima, ficat si rinichi, gratie mostenirii primite de la antecesorii nostri, ci si cu acelasi tip de creier. Nu cu o tabla goala, spre dezamagirea lui John Locke, ci cu predispozitii similare de a percepe si prelucra realitatea. Si nu in ultimul rand, de a o nega.

P.s. Fiind clarvazator, stiu ce urmeaza sa spui: „Nu este adevarat, Adrian! Gresesti.” Multumesc!


Publicat

în

de către

Etichete: