Neil Jacobson. Cine-o mai fi si asta, poate te intrebi. Eu sigur m-am intrebat cand i-am citit articolul aparut in Psychotherapy Networker (si reluat in Navigating the mindfield, remarcabila si, pentru unii, nelinistitoarea carte editata de Lilienfeld, Ruscio si Lynn, mai cunoscuti in limba romana pentru critica ucigatoare a celor 50 de mari mituri ale psihologiei populare, critica sintetizata intr-o carte care a provocat dezbateri aprinse in randul fostilor mei studenti, nu toti amatori de critical thinking).
Jacobson este psihoterapeut si formator din 1972. In acelasi timp, a realizat cercetari in psihoterapie si a fost directorul unui program doctoral in psihologie clinica. Nu in Grecia candva filosofica si acum, poate, doar lenesa, nu in Bulgaria specializata in castraveti ci acolo unde exista cea mai dura si „carnivora”, simbolic vorbind, competitie. In Statele Unite, o tara fata de care Romania e un fel de district regional. Prin urmare, atunci cand vorbeste (sau scrie) presupun ca stie ce spune.
Articolul la care ma refer, aparut in aprilie 1995, trebuie citit gradat, mai ales daca esti un tanar consilier sau terapeut. Spun „gradat” deoarece te-ar putea soca (si ar putea fi necesar, ulterior, sa te tratezi de PTSD). Nu e deloc un articol singular ci, mai degraba, unul reprezentativ pentru o idee extrem de contraintuitiva revelata de cercetatorii nu prea iubiti, ca sa nu spun altfel, de practicieni (voi reveni in alt articol la aceasta misterioasa idee, acum doar o anunt folosind, evident, efectul de striptease din psihologia sociala)
Jacobson se refera, printre altele, la un studiu faimos (doar printre specialisti) al lui Hans Strupp (1979). El a comparat psihoterapeuti de orientare psihodinamica, avand, in medie, 25 de ani de experienta cu profesori universitari lipsiti de experienta (terapeutica), nesupervizati de nimeni. Si unii si altii au asistat studenti (ai fi putut fi unul dintre ei, daca te nasteai ceva mai devreme, intr-o tara normala) cu probleme psihologice (anxietate si depresie). Cine crezi ca a obtinut rezultate superioare?
Rezultatele au fost asemanatoare!
Adica trainingul, experienta enorma si anii de supervizare ai terapeutilor nu au servit la nimic? Nu, nu spun asta. Studiul arata doar ca acesti factori nu au facut diferenta. Poate pentru ca profesorii aveau, pur si simplu, talent pentru terapie? Nu era posibil sa fie cu totii exceptional de inzestrati, mai ales daca au fost supusi unei selectii randomizate. Si atunci? Te las pe tine sa meditezi la rezultatele acestui studiu, considerat crucial in istoria psihoterapiei.
Si el e doar unul din sutele de studii care sugereaza o aceeasi concluzie (la care voi reveni si eu, in curand, cu comentarii si propuneri, poate si cu o iluminare, nu, nu sunt ironic, pentru cei care se intreaba de ce nu mai ofer servicii de formare)
Strupp, H.,H.,& Hadley, s. W., Specific vs nonspecific factors in psychotherapy, Archives of General Psychiatry, 36, 1125-1136
Si doar pentru amatorii de research, alte cateva trimiteri, de data mai recenta (cu alte cuvinte, ceea ce unii au aflat, cu surprindere, acum 30 de ani, altii au replicat mai tarziu iar unii dintre noi aflam astazi, conform principiului „ sa fim in mod perseverent ultimii!”)
Berman, J., S.,& Norton, N., C., 1985, Does professional training make a therapist more effective?, Psychological Bulletin, 98, 401-406
Blatt, S., J., Sanislow, C., A., Zuroff, D., C.,& Pilkonis, P., A., 1996, Characteristics of effective therapists, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64, 1276-1284
Christensen, A.,& Jacobson, N., S., 1994, Who (or what) can do psychotherapy: the status and challenge of nonprofessional tharapies, Psychological Science, 5, 8-14, 156-167