Cum ar fi sa te intorci intr-o seara acasa, sa te uiti la copilul tau si sa nu fii capabil sa-i recunosti fata? Sau sa privesti atent fata sotiei tale si cu toate acestea sa nu stii cui apartine? (Oliver Sacks relateaza un astfel de caz, sugestiv intitulat „Omul care isi confunda sotia cu o palarie”) Este vorba de o afectiune neurologica, desigur. Se numeste prosopagnozie si vizeaza doar fetele (prin urmare alte obicte sunt recunoscute, desi nu in toate cazurile-pacientul lui Sacks a recunoscut cu greu o banala manusa).
Unii pacienti nu reusesc nici macar sa-si dea seama de genul sau varsta persoanei a carei fata o priveste. Pentru a se adapta, totusi, ei pot invata sa caute anumite amanunte semnificative (o alunita pe obraz, de exemplu) in baza carora sa reconstituie, mental, chipul si identitatea asociata lui. Nu se pune problema ca ar fi orbi. Ochii sunt ok, acuitatea vizuala nu este afectata. Asocierea fetei vizual e percepute cu un nume (extras din memorie) pare imposibila. Alte tipuri de elemente, in special vocea, permit recunoasterea persoanei cu chip „misterios” (propria lui sotie, in exemplul mentionat)
Daca iti amintesti articolul despre maladia Capgras poti intelege cum prosopagnozia, de fapt, i se opune (acolo fata si corpul erau recunoscute insa, in chip bizar, erau respinse ca si cum ar apartine altcuiva, un impostor, care l-a inlocuit pr partener-si, in cazuri grave, bolnavul devine agresiv si chiar incearca sa-l omoare pe „impostor”). In prosopagnozie e taman pe dos: te uiti la propriul tau partener candva indragit si te intrebi „oare a cui o fi aceasta fata?”.
Daca in mod sistematic te trezesti confruntat cu oameni ale caror fete nu le poti lua de nicaieri (desi ei te cunosc, si asta fara a fi o pesoana publica) sau daca te uiti le filme si nu poti deosebi personajele dupa chip („toti sunt la fel”) e posibil sa ai si tu o forma usoara de prosopagnozie (unele estimari merg pana la 10% din populatie). Insa daca te uiti in oglinda si nu-ti poti recunoaste propria fata, desi vezi limpede nasul, sprancenele, ochii, buzele, lucrurile se complica. Centrele infiintate la Harvard si University College London afirma ca multi bolnavi nici macar nu realizeaza performanta lor mai slaba in recunoasterea fetelor in raport cu cei „normali”. Conduce lucrul acesta la o multime de situatii sociale penibile? Evident! („scuza-ma, te-am vazut de 10 ori pana acum, imi poti reaminti cine esti?”)
Sper ca ai retinut, nu ma refer la incapacitatea de a oferi o descriere verbala a unei fete, apeland la memorie (sarcina la care se pare ca femeile sunt mai bune, din ratiuni evolutioniste-mergand la vanatoare si socializand putin, pentru a nu speria animalele, barbatii nu si-au dezvoltat simtul detaliilor fetelor umane). Prosopagnozia este incapacitatea de a asocia o identitate unei configuratii de elemente bine percepute in parte insa imposibil de asociat cu o eticheta verbala ca intreg.
Si ca o ironie a sortii, afla ca Oliver Sacks, cel care a adus in atentia publicului aceasta boala, sufera de ea (motiv pentru care, de cateva ori, privindu-se in oglinda, s-a intrebat cine este acolo). Eu nu sunt Sacks dar mi-a facut placere sa-i mai fac un pic de publicitate. Sper ca ti-am trezit sau intensificat interesul pentru creier si ai un motiv in plus sa renunti la iluzia sufletului imaterial, separat de corp. Totusi, am o mica problema: cine esti tu?