copiii nu poarta masti (inca)

Desi nu simt niciun impuls de a-i creste, in special pe cei mici, ceea ce ma face un posibil parinte denaturat, experimentez o bucurie infinita in relatia cu copiii:exista ceva la ei sau in ei care imi place extraordinar de mult. Fiind mirat de aceasta reactie spontana a organismului meu am stat, am meditat, am reflectat, am gandit problema, am activat cortexul prefrontal, am apelat la ratiune, am eliberat neuratransmitatori potriviti, mai ales serotonina, am focalizat atentia pe subiect, am respirat alternativ, pe nari, pentru o mai buna oxigenare, l-am privit pe Einstein scotand limba, pentru inspiratie si, in cele din urma, am inteles: motivul pentru care, fara speranta de a schimba vreodata lucrurile, imi plac copiii la nivelul (sau in halul) actual este ca dansii nu pretind a fi altcineva decat sunt (nu intotdeauna, normal, mai ales pe masura ce cresc dar suficient de des pentru a se diferentia semnificativ de adulti).

Cu siguranta si natura mea obsesiva are o contributie la aceasta life-long full of awe and pleasure story (adica mi s-a pus pata pe o trasatura psihologica) dar, si sper sa fii de acord, e si ceva obiectiv. Copiii nu poarta masti. Nici cainii nu o fac (ii inteleg perfect pe cei ce iubesc mai mult animalele dact oamenii), nici copacii, nici petuniile (am invatat sa le recunosc), nici ciorile, nici furnicile. Intr-o masura incredibila, aproape peste tot, Viata este asa cum este (autentica, nefabricata, dintr-o bucata). La oameni apare acest gen neasteptat de defectiune (stiu ca exista animale care, intr-un fel, au comportamente inselatoare dar tind sa vad acolo, mai pregnant, motivatia supravietuirii). Oamenii si-au pierdut inocenta si nu se mai arata asa cum sunt ci asa cum cred ca sunt, ar vrea sa fie sau isi imagineaza ca vor fi, daca se straduie suficient de mult. Asa cum era de asteptat, societatea, alcatuita, ce surpriza, din oameni, incurajeaza si recompenseaza ipocrizia, chiar si neintentionata (vai, ce cuvinte folosesc, scuze, am dorit sa spun tactul si consideratia pentru sentimentele celuilalt) si sanctioneaza transparenta, experienta comunicata fara filtre de protectie, felul imediat de a fi.

La copii, din fericire, aceasta presiune este inca redusa asa ca ei inca mai au privilegiul (deja de la gradinita incep sa-l piarda) de a fi autentici, adica neprefacuti, prin urmare sinceri, unificati, reali. Cand un copil iti spune „te iubesc” sau „te urasc” poti fi sigur ca, in substanta acelei clipe, exact asta vrea sa spuna (o spune cu tot corpul). Cu un adult, fara a fi extrem de suspicios, nu exista o astfel de siguranta. Ura sau iubirea unui adult nu mai sunt sentimente pure, sunt aliaje de emotii si ganduri diverse, indoieli si dorinte perturbatoare, intentii neconstientizate, ce mai, o colectie de elemente psihologica care fac deliciul unui terapeut explorator.

La copii lucrurile sunt mai simple. Isi uraste surioara si, daca nu esti atent, in urmatoarele minute o va arunca pe geam (exagerez, desigur, desi, unii parinti care ma citesc, avand cel putin doi copii, mmm, ce stiu ei in sufletul lor?). Iar daca spune ca te iubeste, si nu esti complet defectat, poti simti o caldura grozav de placuta in mijlocul pieptului, atunci cand te imbratiseaza (eu, nefiind normal, o simt si in cap). Daca este trist simti ca a sosit deja anul 2012 si sfarsitul tragic al tuturor lucrurilor (mai putin pentru practicantii crestini, iubiti de Dumnezeu, singurii care vor invia) iar daca e furios roaga-te (nu stiu cui) sa nu fie furios pe tine (desi dupa trei-patru minute e posibil sa-i treaca si sa nu-si mai aminteasca niciodata).

Instabili emotional? Oho, si inca cum! Intoleranti la frustrare? Of course! Reactivi la momentul prezent si incapabili sa se controleze? Fireste! Insuportabili, aiuriti, inconsecventi, violenti? Desigur, si lista poate continua. Si cu toate acestea adorabili deoarece sunt (inca) incapabili sa minta (emotional, vreau sa spun). Arata ceea ce simt, sunt una cu ceea ce simt, au integritate (desi adesea nu inteleg de ce simt asa sau ce ar putea face constructiv cu sentimentele lor-aici e necesar sa intervina adultii). Cum sa nu-ti placa aceasta minunata sinceritate emotionala? Chiar tracasat, obosit sau nervos de-a binelea, cum sa nu zambesti, intr-un colt al sufletului tau, vazand splendida inocenta, de mult pierduta si de tine si de toti oamenii pe care ii cunosti?

Vrei sa ma trimiti, in acest moment, la cine stie ce maestru spiritual pe care tu il venerezi, mai ales daca nu l-ai intalnit in carne si oase? Nu e o idee buna, uneori raspund usor la provocari. Ai acordat o sansa posibilitatii ca seninatatea sa fie de fapt reprimare a durerii sau a agresivitatii, detasarea sa fie teama de intimitate emotionala, abstinenta sa fie impotenta, toleranta sa fie incapacitate de a lua o pozitie ferma iar dragostea neconditionata sa dureze pana in clipa in care nu-ti mai platesti taxa? Asa zisa zen attitude, cand o intalnesc la cineva sau aflu ca isi doreste sa o obtina (ironia desavarsita, sa reusesti sa fii intr-un anumit fel), ma incita sa-mi lungesc unghiile si sa zgarii putin suprafata, in cautarea unor emotii si sentimente reprimate, nu foarte „spirituale”, bineinteles. Sunt insa dotat cu instinct de conservare (sa zic intelepciune?) asa ca prefer sa renunt (cel mai inteligent cedeaza primul, nu?).

Din punct de vedere emotional, si nu ma tem sa o spun, adevaratii maestrii spirituali sunt copiii („spirituali” in sensul de unificati, nu de aflati intr-un contact misterios cu o si mai misterioasa Sursa sau cu un fost angajat de acum 2000 de ani in industria prelucratoare a lemnului). Ceilalti, in care ma includ in primele randuri, suntem niste caraghiosi. Ne-am pierdut sufletele (Descartes, stai la locul tau!), suntem infectati de virusul de a deveni cineva, de a ne arata intr-un anume fel, de a crede ca suntem altfel si de a minti, inclusiv pe noi insine.

Am o prietena foarte buna si foarte desteapta (de fapt nu am avut niciodata prieteni prosti, doar idioti din cand in cand). I-am spus ca o apreciez iar rezultatele ei confirma evaluarea mea. Ea ma aude insa adanc in sufletul ei nu crede asa ca, in continuare, incearca sa ma impresioneze (ceea ce ma enerveaza asa de tare incat imi vine sa nu o mai vad). Nu doar cu mine face asta ci cu toata lumea si in primul rand cu ea insasi (adica incearca sa impresioneze pe cineva dinauntrul ei, banuiala mea ca pe un parinte daca nu cumva pe amandoi). Nu e ciudat? Mi-am dat seama de cand am cunoscut-o ca e o femeie cu adevarat desteapta si ulterior i-am comunicat asta in speranta ca se va elibera de tensiunea interioara care o constrange sa arate, sa demonstreze, sa convinga. La fel de bine as putea vorbi cu peretii Palatului Parlamentului, pe care ii vad destul de des (ca o compensare a faptului ca nu am o cariera politica si acces la stupul cu miere otravita al puterii de a influenta milioane de oameni-ma rezum la cele cateva mii de vizitatori, sper, sceptici, agnostici, rezervati in judecati, greu influentabili si, desigur, foarte inteligenti, ai acestui site). Fiind optimist, gratie unor gene pentru care nu am niciun merit (thanx, you built-in and not so evolved ancestors!), inca mai cred ca se poate schimba astfel incat sa ma simt si eu mai relaxat in prezenta ei (e si foarte frumoasa, pe deasupra, ceea ce aduce drama mea interioara si mai aproape de nevroza)

Nu ai si tu, uneori, astfel de sentimente? Nu iti doresti sa fii in prezenta cuiva al carui fel de a fi sa nu aiba nimic prelucrat, dar fara a fi brut, sa nu detectezi prefacatoria, sa nu exista dorinta, adesea negata cu putere in plan constient, de a fi altfel, adica mai bun, mai realizat, mai inteligent, mai amabil, mai generos, mai simpatic? Nu iti doresti pe cineva in a carui prezenta sa fii  tu insuti? (lucrul acesta, e posibil, cateodata, in psihoterapie si in momentele de gratie ale unei prietenii sau iubiri) Si de ce ai avea nevoie de cineva pentru a fi tu astfel? Nu poti fi pur si simplu? Nu poti, prietene, si nici eu nu pot, nu te imbata cu apa rece, suntem contaminati in urma unor ani sau zeci de ani (depinde de varsta) de expunere la asteptari parentale si sociale, de inducere agresiva sau subtila a conformarii, de conditionare binevoitoare („trebuie sa botezam acest copil, este spre binele lui”) sau malefic-inconstienta. Suntem bolnavi de devenerita (a nu se confunda cu bolile venerice, desi pastreaza caracterul contagios, prin contact nu sexual ci social). Vrem sa fim cineva, altcineva, altfel. Off, Dumnezeule care probabil nu existi! Ne putem vindeca? Exista medicamente? (compensate, eventual) Niste babe pastratoare ale unei traditii secrete nu ne pot ajuta? (sau ceva rezidenti muritori de foame dar conectati la ultimele noutati stiintifice)

De ce nu putem fi asemenea crinilor? („consider the lilies”, spunea baiatul acela care isi castiga existenta batand cuie si a sfarsit cu niste cuie in palme) De ce aproape intreaga natura este asa cum este si doar noi, oamenii, incercam sa fim altcineva, si asta de mult timp si, culmea, fara a reusi vreodata? (dar imaginandu-ne contrariul). Opinia mea este ca avem ce invata de la copii si de la superba lor unself-consciousness (observa ca nu am spus awareness, care e o cu totul alta mancare de peste bogat in omega 3). Copiii inca mai sunt ceea ce sunt si nu stiu sa fie ceva in timp ce pretind ca sunt altceva (dar vor invata in curand). Si din fericire, oamenii continua sa-si propage genele, aducand pe lume prichindei absolut autentici (daca au noroc sa nasca in maternitati dotate cu senzori de fum uluitor de scumpi sau asistente care se pot inlocui una pe alta, in caz de presiune a aparatului excretor). Aceste gagalici enervante prin nevoile lor egocentrice si consumatoare de timp ne invata, fara sa stie, ce inseamna sa fii transparent, sa te exprimi pur si simplu, sa razi pana iti dau lacrimile si sa plangi cu un tip diferit de lacrimi fara a incerca, astfel, sa obtii altceva, indiferent daca ti-ai propus constient sau nu. Copiii sunt necesari, dincolo de imperativele speciei, si pentru scoala spre care ne cheama, si la care nu exista, thanks God (which one, the catholic, orthodox or islamic?), diplome, pastrand viu elixirul pretios al autenticitatii, al chipului inca nedesfigurat de masti aratoase, al farmecului simplu de a fi, o fiinta printr altele.

Sa ne bucuram de ei, parinti sau bagatori de seama, profesori sau bunici cu pensii in curand impozitate, deoarece nu va tine mult. Regret daca suna apocaliptic. Tu nu simti inefabila adiere a vicleniei? Marsul usor al duplicitatii? Simularea, teatrul (vezi Goffman), mascarada sociala si bratele ei prietenoase, desi un pic sufocante? Eu le vad apropiindu-se, instalandu-se confortabil, cucerind lejer nedemocraticele suflete care trebuie educate de cei care stiu („oh,Allah, se rugau irakienii inainte de invazie, vorbeste cu fratele tau si aduceti, va imploram, americanii sa ne invete democratia!”). Insa daca as vedea doar asta, soarta Madalinei Manole (sau a lui Deleuze, pentru cei prinsi in capcana postmodernista) mi-ar face cu ochiul (stang, cred, cel comandat de Lucifier-„i”-ul este intentionat, pentru cei care nu tin pasul cu subtilitatea mea, multumesc, multumesc!). Din pacate, pentru dusmanii mei inexistenti (doar invidiosi) vad, inclusiv la adulti, din cand in cand (si la mine, rareori) sclipiri de inocenta (nu in sensul de naivitate), onestitate emotionala, masti coborate in berna, suflete deschise, autodezvaluire, sentimente manifestate in mod curajos, frica asumata, vinovatie recunoscuta (cati bebelusi trebuie sa moara pentru a demisiona cineva?), emotii iesite la lumina, pe scurt, realitate emotionala. Imi place sa traiesc in contact cu realitatea si scriu articole despre asta, mizand pe unul din principiile psihologiei sociale. Am determinat cativa oameni sa plece din viata mea, fiind sincer fara manusi insa constat ca au venit altii, care nu stiu inca ce-i asteapta (felicitari celor care rezista de ani de zile!). Incerc cu un succes moderat sa injectez mai multa realitate in relatiile mele si ma opresc, din cand in cand, pentru ca asta, nu-i asa, este tot o „incercare”, prin urmare nu are valoare daca nu vine de la sine (i-ai reprosat candva unui barbat ca nu-ti aduce flori pentru ca apoi, cand ti-a adus, in sfarsit, sa fii dezamagita deoarece  ti-a adus la cererea ta si „nu a venit dinauntrul lui”?).

Ma uit la copii in cautare de modele (Bandura are si el dreptatea lui) si caut chipuri descoperite pentru a indrazni mai des sa dau jos propriile masti. Stiu ca ruleaza, inauntrul meu, programe arhaice, social valorizate si virusi iubiti in comunitate, care au nevoie de gazde cooperante. Privind un copil neimpovarat inca de ridicola materie sociala a ascunderii sentimentelor imi amintesc, ca prin vis, de cine am fost dar mai ales sunt entuziasmat de cine am optiunea de a fi, daca distrug, sau macar restrictionez, virusul. Si vasazica cine sa fiu? Just me! Si tu cine sa fii? Just you! Stiu, ti-e teama ca o sa te resping. Ei bine, afla ca si eu ma tem. Suntem doi fricosi, iata, intr-o relatie intamplatoare sau durabila, virtuala sau concreta, iar asta e cam tot ce avem. Why not enjoying?


Publicat

în

de către

Etichete: