Acesta este un articol strict pentru mame (desi tatii ar putea intelege si ei multe lucruri). Propun un experiment ale carui rezultate sa fie incuiate intr-un seif si deschise peste cel putin 30 de ani. Ar fi de preferat ca mamele care participa la el sa aiba copii nu mai mari de 7 ani. Procedura e simpla:
„Roaga o prietena sa-ti dea un bip la fiecare 25-50 de minute, aleator (adica la 29 de minute, de exemplu, apoi la 46, dupa aceea la 33 etc.). In clipa in care auzi bip-ul tu scrii pe o foaie de hartie, pregatita deja, ce anume faci in acel moment si cat de satisfacuta esti cu ceea ce faci (pe o scala 1-10, 10 fiind maximum de satisfactie). Asta e tot (daca ai suficienta rabdare, experimentul poate dura o saptamana)”.
Ceva asemanator a realizat Kahneman (Daniel, de-acum il stii, sper, dupa cata publicitate i-am facut) si echipa lui cu un esantion reprezentativ de frantuzoaice respectiv cetateni americani de sex feminin. Era mult mai simplu sa le intrebe „Cat de satisfacuta esti cu viata ta in ultimele 7 zile (sau ultima luna, sau ultimele 3 luni, sau ultimul an, nu conteaza)?”, adica sa le puna intrebarea standard din studiile consacrate fericirii, insa ceva din mintea lui geniala i-a spus ca ar putea exista o metoda de masurare a fericirii mai acurata. Cei cativa cunoscatori pe care ii stiu (si altii pe care nu-i stiu) sunt deja la curent cu cele doua tipuri de sine (self/selves) identificate de Kahneman, anume sinele care isi aminteste respectiv sinele care experimenteaza.
Primul raspunde la intrebarea standard (si o face intr-o maniera biasata), al doilea raspunde la intrebari referitoare la prezent, un fel de „Cat de fericit esti cu ceea ce faci acum?” (raspuns: „9 din 10, citesc un blog captivant”). De la postularea celor doua tipuri de sine pana la identificarea unei modalitati noi, mai valide, de masurare a wellbeing-ului (starea de bine experimentata/traita) nu a mai fost decat un pas. Metoda usor modificata (de mine), prezentata mai sus, este acest pas. Desi in mod evident mai complicata decat tehnicile traditionale, ea dispune de un grad de acuratete mult mai mare, deoarece wellbeing-ul este in mod limpede influentat de experientele zilnice iar acestea pot fi captate.
Neavand astampar, dupa ce practic a fondat domeniul behavioral economics (un nume fancy pentru ceea ce este, de fapt, psihologie), Kahneman a revolutionat si studiile dedicate fericirii, lansand ceea ce acum se numeste hedonic psychology. Nu stiu daca mamele aflate in vizita chiar se vor angaja in experimentul propus (macar o zi, totusi?) dar pot prezice, cu relativa siguranta, ca femeile si barbatii care vor citi urmatoarea afirmatie, mai ales daca nu sunt obisnuiti cu ideile pe care le promovez, o vor respinge.
Este vorba de (inca un) mit pe care cercetarea stiintifica il demoleaza (sau macar il face sa se clatine putin). Mitul se refera la ceva extrem de valorizat in societate, ceva despre care, daca nu ai copii, esti intrebat(a) in mod regulat (si iritant), de parinti, matusi, veri, colegi, prieteni, vecini si, de ce nu, postas, casiera de la supermarket-ul de vis-a-vis si politistul de proximitate. Conform lui (mitului), oamenii care au copii sunt fericiti. Iar afirmatia pe care prevad ca urmeaza sa o respingi este:
Cei care au copii sunt mai putin fericiti decat erau inainte de a-i avea.
Spun lucruri ciudate, nu-i asa? Toata lumea stie despre copii ca iti lumineaza casa si aduc bucurie prin simpla lor prezenta. Si multi parinti in varsta, privind retrospectiv, se felicita pentru alegerea pe care au facut-o (sex si apoi tot restul). Cu mici exceptii, suntem cu totii mai fericiti deoarece avem copii. E normal sa fie asa. Si chiar asa este!
Sau poate nu? Daca ne pacalim pe noi insine? Daca tot ceea ce conteaza este propagarea genelor iar fericirea pe care presupunem ca o aduc copiii (inainte de a-i face) o modalitate excelenta (pe langa orgasm) de a raspunde acestui imperativ? Altfel spus, mitul fericirii care ne cade in cap ca urmare a nasterii unui mic monstru cu plamani exceptionali (in primele luni, fireste) ar fi, pe langa placerea sexuala de scurta durata (din pacate) un motivator puternic in serviciul perpetuarii speciei.
Cum putem sti? Intr-un singur fel: masurand nivelul de fericire („bunastarea subiectiva”, intr-un limbaj mai tehnic) la cei care nu au copii, au copii si au avut copii (nu in sensul ca le-au murit copiii ci ca „au plecat din cuib”, fiind acum nu copii ci adulti, desi, nu-i asa, „toata viata va fi fata/baiatul meu!”). Exact asta au facut Kahneman si alti ciudati. Iata cateva rezultate:
- Fericirea experimentata a mamelor coreleaza negativ cu timpul petrecut cu copiii („sunt mai fericita cand dormi sau esti in grija altcuiva”)
- Satisfactia experimentata in interactiunea cu copiii este putin mai mica decat bucuria de a face mancare sau a spala rufe (mame denaturate, nu am nicio indoiala!)
- Singurele lucruri mai neplacute decat ingrijirea copiilor sunt sa mergi la munca („daily commute”) si, evident, sa muncesti (au un U-index de 29 respectiv 27% in timp ce „child care” este la 24%-nu am timp sa-ti explic ce este un U-index dar crede-ma ca e ceva de rau, de aceea nu e bine sa fie mare, sexul, de pilda, fiind cotat de aceleasi femei cu 5%)
Nu trebuie sa tinem cont de aceste cercetari chipurile stiintifice, sunt de acord. Totusi, daca ele surprind realitatea? Daca jocul evolutionist implica mize atat de mari incat orice distorsionare a realitatii, inclusiv la nivel colectiv (mituri sociale) este acceptabila? Daca naturii nu ii pasa deloc de gradul nostru de satisfactie cu viata si nu vrea decat sa mai traim o zi, si apoi inca o zi, si inca una, suficient de multe pentru a potrivi, la un moment dat, un organ tubular cu unul concav si ulterior, a avea grija de rezultatul acestei placute probleme de geometrie?
Ma vindec, treptat, de iluzii, si astazi impartasesc,iata, una care iti va solicita considerabil toleranta (mai ales daca esti mama). Doar un IQ sub 80 ar putea intelege ca recomand abandonul sau neglijarea copiilor (nu am motive sa cred ca acest blog este vizitat de handicapati dar simt nevoia sa ma asigur). Tot ce spun este ca ideea, explicita dar mai ales implicita, conform careia este bine sa ai copii, deoarece asta te va face fericit(a), mai ales daca esti femeie si ai grija de ei, ar putea fi gresita.
Dupa ce nasti un copil fericirea nu creste ci scade! Si continua sa scada, arata un studiu britanic (Ipsos MORI Survey, 2007), pana in adolescenta, apoi incepe sa urce usor, atingand nivelul de inceput (inainte de nasterea ingerasilor pe care iti vine, rareori, sa-i strangi de gat) dupa ce minunatele progenituri o uschesc de-acasa, definitiv. Nu cunosc metodologia acestui studiu (mentionat intr-o carte credibila) si nu garantez pentru el. Insa in privinta lui Kahneman nu as avea indoieli. Alte studii, despre care am mai scris, clasice (adica au folosit tehnici traditionale), sustin si ele scaderea (prabusirea?) nivelului de satisfactie cu viata din clipa nasterii copiilor.
Daca te-am provocat suficient si esti in cautarea adevarului, ai putea fi interesata de experimentul mentionat la inceput. Nu trebuie sa publici nicaieri rezultatele si nici macar sa faci cele cateva calcule statistice necesare. Iti poti rezerva aceasta surpriza pentru anii mai dinspre pensie, cand iti vei aminti, cu o placere nostalgica, incantatoarele momente din timpurile de aur ale parentalitatii. Abia atunci, daca mai traiesc, imi poti scrie un mail. Sau lui Daniel Gilbert, un alt ciudat (de la Harvard), cel care sugera ca, deoarece oamenii vor sa fie fericiti iar genele „vor” sa se propage, oamenii ar putea fi mobilizati sa faca si sa creasca copiii fara sa fie excesiv de constienti ca in felul acesta se supun genelor. In fond, cui i-ar placea sa se stie manipulat si, in acest caz special, cui i-ar placea sa se stie manipulat de niste secvente (informationale) lipsite de viata?
Sper ca realizezi, aceste idei reflecta doar ingeniozitatea maladiva a catorva minti care au prea mult timp liber la dispozitie. De fapt, asa cum stiu foarte bine miliarde de oameni, a face si a creste copii sunt procese care te fac mai fericit(a). Probabil ca nu exista ceva mai inalt pe lumea aceasta, ceva mai implinitor sau dezirabil. Eu inca nu am copii dar acum, la sfarsitul acestui articol, imi dau seama ca e timpul sa fac unul (sau doi, dintr-o data?). Si chiar…ups, am primit un bip. Trebuie sa notez cat sunt de fericit in clipa asta. Si nu stiu de ce imi sclipeste, pe ecranul interior (acela pe care se uita omuletul din articolul despre perceptia portocalei), o expresie: „disonanta cognitiva”. Nu inteleg. Care este, de fapt, concluzia acestui articol?
Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A. (2006). „A survey method of characterizing daily life experience: The Day Reconstruction Method.” Science.
Kahneman, D. & Riis, J. (2005). „Living, and thinking about it: two perspectives on life”. In F. A. Huppert, N. Baylis & B. Keverne (Eds.), The Science of Well-Being. Oxford: Oxford University Press, pp. 285 – 304.
Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A. (2004). „The day reconstruction method (DRM): Instrument documentation”.
Stone, A. A., Shiffman, S. S., DeVries, M. W. (1999). ‘Ecological momentary assessment’. In D. Kahneman, E. Diener, N. Schwartz (eds.), Well-being, The Foundations of Hedonic Psychology, New York: Russell-Sage, pp. 62-84.
Sharot, Tali (2011), The Optimism Bias, Constanble&Robinson, London (Sharot is a research fellow at University College London’s Wellcome Trust Centre for Neuroimaging)