In statistica spunem despre doua variabile care cresc (sau descresc) impreuna ca sunt corelate pozitiv (respectiv negativ). De exemplu, cu cat masurile de austeritate luate de guvern sunt mai irationale, cu atat sunt afectati mai multi oameni (si creste sansa de a fi demis printr-o motiune de cenzura-spectacol la care, in tara noastra, vom asista in curand). Gradul in care cele doua variabile sunt legate una de alta este estimat printr-un coeficient de corelatie (simbolizat prin r si avand valori intre -1 si +1-oare ce m-a apucat sa scriu despre statistica azi?). O corelatie de +o.90 este foarte mare si indica o legatura deosebit de puternica intre cele doua variabile. Atentie, corelatia inalta nu este cauzalitate (fumatul si cancerul la plamani sunt corelate insa fumatul nu este cauza cancerului pulmonar, spre usurarea celor care pufaie meditand la posibilitatea unei fixatii orale-vezi un articol precedent)
Pe scurt, corelatia nu implica in mod necesar cauzalitate si este mereu nevoie de studii suplimentare. Insa creierul nu are timp de multe experimente. El are tendinta de a vedea corelatiile pe care se asteapta sa le vada, desi acestea nu exista in realitate. Acest fenomen la care suntem expusi cu totii (ma refer la purtatorii de bureti spongiosi capabili de activitate electrochimica) se numeste corelatie iluzorie. Si ce inseamna, pe scurt? Sa vezi ceea ce nu exista. Psihologia a facut experimente delicioase in acest sens (recomand studiul Chapman cu psihanalisti care tratau homosexuali, pe vremea cand homosexualitatea, in SUA, inca era considerata o boala mentala-ei au vazut, la clientii lor, „trasaturi anale”, in timp ce interpretau un test Rorschach, desi studiile independente au demonstrat ca homosexualii nu sunt mai predispusi sa vada funduri (sa zic „fese”?) decat heterosexualii)
Mi se pare periculos sa actionam (sa luam decizii semnificative) fara a fi constienti de riscul corelatiilor iluzorii (adica vazand ceea ce cautam in mod deliberat sau ne dorim foarte tare, desi fara a fi constienti, sa gasim). Uneori, faptul ca sotul tau are acelasi prenume cu bunicul tau nu inseamna nimic (aviz amatorilor de analiza transgenerationala!) Nu este deloc necesar sa te paraseasca dupa nasterea primului copil, asa cum a procedat bunicul cu bunica. Aceasta expectatie nu este dovedita nici macar in situatia reala in care o face (deoarece sotul tau poate pleca din motive complet diferite de ale bunicului tau). De aici nu rezulta ca esti identificata cu bunica ta (ipoteza unei identificari sta in picioare insa ea trebuie testata in mod serios si nu „confirmata” facil printr-o corelatie iluzorie).
Cand numarul corelatiilor iluzorii creste alarmant (cineva vede peste tot „semne”), am motive sa cred ca persoana respectiva se indeparteaza de realitate (la limita, asa sunt bolnavii de paranoia, cei care, extrem de interpretativi fiind, traduc elemente inofensive sau irelevante in sistemul lor de convingeri delirante). Toti suntem, intr-un fel, un pic paranoici (deoarece avem nevoie de sens in vietile noastre) insa de aici si pana a lasa aceasta tendinta a creierului sa ne domine este o cale lunga. Ne nastem oameni de stiinta incredibil de slabi (este suficient sa vezi felul in care un copil isi explica realitatea-un pusti caruia i se spusese ca bunicul mort urmeaza sa se inalte la cer mergea zilnic la mormant pentru a-l vedea pe bunic „decoland”). Insa nu e obligatoriu sa ramanem asa. Putem depune eforturi pentru a ne dezvolta gandirea, darul miraculos pe care Viata ni l-a oferit doar noua, oamenilor. Putem intretine orice fel de credinte cu conditia de a fi flexibili si a renunta la ele cand exista dovezi contrare evidente. Nu voi fi niciodata prietenul rigiditatii si ignorantei. Ii evit pe acesti oameni si ma simt irezistibil atras de cei care isi pastreaza mintea deschisa, care stiu ca ceea ce cred azi este insuficient intemeiat si cauta in mod activ adevarul, cu riscul de a fi dezamagiti sau de a afla ca au irosit un timp pretios acceptand o idee gresita. Oricat de dureroasa, realitatea este preferabila unei iluzii securizante. De ce spun asta? Deoarece realitatea este singurul loc in care putem evolua. Iluzia unei pranz abundent nu ofera corpului glucidele si proteinele de care are nevoie. Putem visa la el un timp oarecare, dupa care ne ridicam si aruncam o privire in frigider (Cum adica de ce este gol?)