Un psiholog britanic pe nume Peter Wason le-a aratat oamenilor o serie de trei numere, de genul 2-4-6, intrebandu-i despre regula din spatele acelui aranjament. Pentru a o ghici subiectii puteau genera propriile lor serii iar datoria cercetatorului era sa le raspunda prin”da” sau „nu”, dupa cum regula era respectata sau nu. Sunt aproape sigur ca prima serie la care te gandesti este de tipul 6-8-10 sau 1-3-5 iar daca eu as fi in locul experimentatorului, cunoscand regula, ti-as raspunde cu „da”. Cu toate acestea, regula nu este „din doi in doi, incepand cu orice numar”.
Inainte de a continua, merita sa afli ca acest studiu a fost facut in 1960 (Quarterly Journal of Experimental Psychology) si inca mai este citat, cinci decenii mai tarziu, in cursurile si cartile de psihologie sociala. De ce ? Deoarece demonstreaza intr-o maniera eleganta si foarte usor de inteles una din cele mai raspandite erori pe care le fac oamenii, de la muncitori necalificati si mici infractori pana la judecatori inamovibili si psihologi clinicieni, jurnalisti de top si evaluatori respectati pentru cunostintele si varsta lor. Este o tendinta adanc inradacinata in circuitele noastre neuronale de care nu putem scapa, deocamdata, dar o putem controla, fiind avizati. Iritanta aroganta de tipul „mie nu mi se poate intampla” sau „eu stiu mai bine” nu face, din pacte, decat sa amplifice probabilitatea aparitiei ei. Nu e prea usor sa recunosti ca te-ai inselat, mai ales daca ai ajuns, in timp, sa te identifici cu rolul de expert, intr-un domeniu oarecare si tocmai de aceea un astfel de gest mi se pare mai demn de admiratie. Si cum ceea ce este admirabil, cel putin in viata mea, este rar, nu prea am ocazia de a trai acest sentiment. Traiesc insa aproape zilnic experienta opusa, generata de eroarea despre care am ales sa scriu, botezata de psihologia sociala cu un nume frumos: biasul de confirmare.
Sa revenim la studiul lui Wason: majoritatea subiectilor lui au inventat tot felul de serii pe care le-au prezentat, asteptand confirmarea. Aveau o regula in minte, alegeau trei numere in baza ei si solicitau confirmarea. Extrem de putini au procedat invers: in loc sa creeze siruri care sa le confirme ipoteza sa se gandeasca la exemple incompatibile cu regula din capul lor. De ce majoritatea nu au procedat astfel? Deoarece mintea noastra nu este conceputa sa lucreze in acest fel. Nu ne este natural! Este o operatie mult prea abstracta pentru creierul nostru echipat pentru sarcini mai simple precum supravietuirea si imperecherea.
Acesta este biasul de confirmare. Suntem inclinati sa cautam si sa gasim dovezi care confirma credintele sau teoriile noastre despre lume. Suntem in mod spontan atenti la ceea ce se potriveste cu credintele noastre si nu la ceea ce pare a le pune sub semnul intrebarii. Crezi ca ma refer doar la o categorie de oameni needucati? Nicidecum, e valabil pentru noi toti, inclusiv pentru oamenii de stiinta (care sunt insa antrenati, adica depun eforturi deliberate, pentru a se proteja de aceasta eroare frecventa). Intr-un anum fel, in zone vaste din mintile noastre, suficient de intinse pentru a ne modifica semnificativ viata sau a influenta destinele altor oameni, pe care ii evaluam, in diferite circumstante, suntem cu totii naivi si copilarosi.
A functiona sub vraja biasului de confirmare inseamna a vedea ceea ce ai nevoie sa vezi pentru a te asigura ca ideile tale despre realitate sunt corecte. Inseamna a fi atent doar la dovezile care iti sprijina credintele si a ignora contradovezile. Iti voi da un exemplu simplu: sa presupunem ca ai inceput sa crezi ca partenerul tau te insala (nicio legatura cu articolelel mele despre psihologia evolutionista!). Incepi sa fii atenta la toate acele date apte sa-ti valideze ipoteza. Faptul ca nu-ti raspunde la telefon imediat, de exemplu, e un indiciu, nu? Nu intra pe mail de acasa si cand se duce la dus il inchide. Hmm, are ceva de ascuns? Stii ca iese la pranz cu una dintre colege si se simt bine impreuna. Crezi ca va trece mult pana cand vei incepe sa-i umbli in telefon in cautare de dovezi suplimentare? Si nu esti paranoica, atenti, paranoizii au scenarii mult mai elaborate si bani pentru detectivi particulari (cand nu realizeaza chiar ei „urmaririle”).
De ce nu procedezi invers? De ce nu tii cont de dovezile clare de fidelitate? De ce nu iei in consideratie dovezile de afectiune si comportamentele loiale? Deoarece mostenirea ta arhaica este mai puternica decat ratiunea ta, recent aparuta printre cutele neocortexului. Deoarece niciunul din inaintasii tai nu a procedat asa. Deoarece nici tu, nici eu, nici altii nu suntem buni ganditori si trebuie sa ne antrenam pentru a deveni astfel (iar mai intai trebuie sa ne avertizeze cineva, altfel persistam in greseala pana la sfarsitul vietii sau, in acest caz, al mariajului-ce partener care se stie onest nu va fi infuriat, tracasat si, de ce nu, scarbit, de aceste indoieli permanente, de continua ta neincredere, oricat de bine mascata-chiar crezi ca nu-si da seama ca i-ai citit sms-urile?)
Care era regula din studiul lui Wason? Una foarte simpla: asaza numerele in ordine crescatoare! Cati au descoperit-o? Putini, deoarece multora nu le-a dat prin cap sa creeze o serie de numere descrescatoare la care experimentatorul sa raspunda „nu”. Altfel spus, in loc sa caute un exemplu prin care sa-si infirme ipoteza au incercat pana la epuizare sa-si confirme credintele. Nu avem motive sa fim surprinsi, daca intelegem istoria dezvoltarii mintii. Chiar si oamenii de stiinta, identificati cu teoriile lor (ironia suprema:in timp ce sustin ca nu este asa!) sunt inclinati sa caute dovezi in sprijinul lor (evident ca le gasesc, doar nu sunt prosti). Insa cautarea adevarului este o sarcina un pic mai complicata pentru mintile noastre si tendintele lor spontane. Oamenii preocupati mai mult de adevar si mai putin de satisfactiile lor egoiste procedeaza intr-un mod mai echilibrat: cauta dovezi in sprijinul teoriilor si dovezi care sa le infirme. Cuvantul cel mai important in fraza anterioara este „si”.
Acest „si” asigura echilibrul. Am intalnit foarte putini oameni care sa procedeze astfel (eu sigur nu sunt unul dintre ei, desi ma straduiesc) si cred ca inteleg si de ce: asa functioneaza, deocamdata, mintile noastre. Nu suntem obisnuiti sa cautam alternative care ne sunt defavorabile. Ne este dificil sa ne imaginam situatii in care credintele noastre sa se dovedeasca nu corecte ci gresite. Ar putea fi ceva mai nenatural?
Cu toate acestea, cei care sunt gata sa-si sacrifice credintele de dragul adevarului (desi adevarul, cel putin in stiinta, nu e niciodata atins) sau, altfel spus, nu vor sa traiasca in iluzie tarandu-i si pe altii dupa ei (voi povesti curand incredibila istorie a doctorului Semmelweiss, exemplara pentru felul in care iluziile cognitive pot ucide oameni si bloca destine) accepta ceea ce Karl Popper a numit falsificarea, adica isi construiesc astfel ipotezele incat acestea sa poata fi testate si respinse. Prin respingerea unei credinte, oricat de atasat ai fi de ea, oricata energie si speranta ai fi investit in ea, nu intri in posesia adevarului dar stii cu siguranta ce credinte sunt gresite.
Daca tu crezi ca ai cancer si analizele nu identifica o tumoare, de aici nu rezulta ca nu ai. Poate analizele nu sunt complete, sau nu sunt cele mai bune sau cancerul se afla intr-o stare latenta. Daca tu nu ai vazut nicio lebada neagra, deoarece nu calatoresti prin Australia, nu inseamna ca toate lebedele sunt albe. De adevar ne putem apropia dar tot ce gasim este provizoriu. Afirmatiile gresite, in schimb, ies din zona de incertitudine. Daca ai vazut 10.000 de lebede albe si o singura lebada neagra, afirmatia „toate lebedele sunt albe” este gresita cu certitudine. Insa pentru a ajunge aici trebuie sa fii dispus sa cauti si sa vezi lebede negre. Stiu, este dureros pentru orgoliul fiecaruia dintre noi, mai ales daca credinta respectiva ne defineste, adica a devenit o parte a identitatii noastre (sunt mereu impresionat de curajul intelectual si moral al celor care se muta in spatiul intelegerii rationale, dupa numerosi ani inchinati unei religii sau unui cult oarecare). Probabil e nevoie de o remarcabila capacitate de a suporta angoasa consecutiva renuntarii la o iluzie draga, sustinuta doar prin dorinta si biasuri de confirmare. Probabil ca asta inseamna maturitate cognitiva si poate aceasta este directia in care putem evolua, pentru a fi mai adaptati la realitate si a depasi obiectivele arhaice ale conservarii si reproducerii. Doar ca presupune constientizare si efort, intelegere a mecanismelor mentale si disponibilitatea de a da drumul credintelor, adica de a muri putin.
Ii inteleg foarte bine pe oamenii care nu fac asta si ma iert pe mine insumi, cand ma surprind in plin bias de confirmare. Insa nu vreau sa raman aici, deoarece siguranta si confortul unei iluzii, de la o vreme, nu mai rivalizeaza cu placerea de a intra in necunoscut si riscul de a afla ca am gresit dar cel putin imi dau seama de asta. Imi vine greu sa ma apropii de oameni care nu vor sa stie sau, si mai grav, sunt convinsi ca stiu fiind mandri prizonieri ai biasului de confirmare.
Un taximetrist bucurestean, daca vrea, te poate duce la destinatie pe un traseu care te va costa dublu, fara sa-ti dai seama. Tot asa, daca tu cauti dovezi in sprijinul unei teorii personale, aproape sigur vei gasi. Cand esti indragostita vezi doar calitatile celuilalt si reactionezi agresiv daca cineva este atat de neinspirat (sau gelos) incat sa-ti arate contrariul. Esti in plin bias de confirmare! Daca ai inceput sa crezi ca partenera ta te insala cea mai firava schimbare de voce, cand o auzi vorbind la telefon cu „acela” este deja un semn. Ducand situatia la extrem, pentru un paranoic, indiferent ce faci, aceea este o dovada iar daca nu faci nimic si aceasta te incrimineaza, in scenariul lui patologic.
Cred ca e bine sa avem pe langa noi (inainte de a construi in interior) pe cineva capabil sa opereze cu explicatii alternative, suficient de detasat pentru a observa contradovezi si caruia sa-i pese de noi, pentru a ne opri din inaintarea orbeasca spre prapastie. Nu e cel mai lejer rol dar tocmai de aceea imi pare plin de compasiune. La schimb, daca mai avem energie si nervi, ii putem oferi un serviciu similar (sau altuia, in functie de gusturi). Oamenii de stiinta au descoperit acest mecanism (asa procedeaza revistele prestigioase, inainte de a publica un articol). Mi se pare o metoda mult prea buna pentru a o lasa pe un teritoriu atat de putin vizitat. O putem introduce in vietile noastre, asemenea periajului dentar, care nici el nu este natural, sau exercitiului fizic despre care mai mult se vorbeste decat e practicat.Ar putea fi un semn de cultura avansata si de integrare mai buna a sistemului automat, arhaic, dominant emotional si intuitiv cu stratul mai nou, reflexiv? Ne-ar putea proteja aceasta atitudine constienta de pericolele judecatilor pripite, generalizarilor, stereotipizarii, gandirii dihotomice adica, intr-un cuvand, de irationalitate? Sper din tot sufletul ca da. Nu am gasit nici un motiv pentru care sa investesc irationalitatea cu puterea de a ne face vietile mai usoare, mai bogate si mai frumoase. Poate pentru ca le vad prea bine pe celelalte?