„Nu stiu ce vreau”. Ai spus vreodata asta? (nu ma refer la situatiile in care nu te puteai decide intre doua tricouri, parfumuri sau fuste mini) Sau ai auzit pe cineva apropiat? La pachet, desi nediagnosticata ca atare, ditamai depresia. Te simti un om obosit, viata nu mai are farmec si, cu toate acestea, „tragi de tine”, adica faci ceea ce ai de facut (copii, familie, job, obligatii sociale). Ce s-a intamplat? Undeva, pe parcurs, ai pierdut contactul cu impulsurile tale naturale. Nu mai esti legat la sursa de vitalitate. Inaintezi mecanic prin propria ta viata, uneori si prin vietile altora, suficient de adormiti pentru a nu baga de seama.
Da, este un tablou patologic. 2-3 % din populatie (deoarece restul sunt normali). E posibil, totusi, ca patologia sa fie mai raspandita si sa fi invadat, pe nesimtite, „normalitatea”? Dincolo de depresia clinica, ma gandesc, putem observa oameni care nu au proiecte pasionante, pe care nu-i entuziasmeaza aproape nimic, prin care viata nu mai curge cu putere, apatico-multumiti, asezati sigur, dar mortifer, imi vine sa spun, pe o traiectorie previzibila (familiala si profesionala).
Nu mi se pare ca a trai linistit, platind rata la asigurari, la casa si pentru masina in leasing, fara a vibra intens, macar uneori, ar putea fi semnul unei vieti implinite. Cu atat mai putin a nu sti incotro mergi, a merge la intamplare sau mecanic, a simti, tot mai frecvent, ca te-ai ratacit sau ai nimerit (ori ai fost pacalit, sedus, convins) pe drumul altcuiva (o figura semnificativa pentru copilul care ai fost). Cred ca atunci cand traiesti cu adevarat te simti asemenea unui riu de munte, puternic, viu, navalnic, vibrator. O energie a Vietii te poarta, te duce cu ea, o simti proaspata si nu o confunzi cu nimic altceva. Asta numesc eu „a fi cu Dumnezeu”, adica, literal, entuziast (en theos).
Si ce faci intr-o astfel de situatie? Nu prea ai de ales, daca esti cat de cat inteligent: simti energia si accepti directia ei de miscare. As vrea sa o numesc „evolutiva” dar cred ca as gresi. Mai degraba imi pare a fi exploratorie, investigativa, curioasa. Viata vrea sa experimenteze prin tine si a mobilizat o energie uriasa deci ce crezi ca ai de facut? Sfatul meu: colaboreaza cu ea!
In cazul meu, directia aceasta, care nu de putine ori ma pune in incurcatura, este una a cunoasterii: as vrea sa fiu din nou un pusti de gimnaziu si sa reiau, dar intr-un mod serios, toate disciplinele. Totul mi se pare, cu mintea de acum, foarte interesant. Ii invidiez enorm pe copilasii care au norocul unor profesori adevarati, capabili, vreau sa spun, sa le prezinte, pe intelesul lor, minunile disciplinei in care s-au consacrat. Un profesor exceptional te face sa iubesti materia pe care o preda! Gimnaziu, liceu, facultate, de fapt facultati, pentru ca ma intereseaza mai multe, sunt irezistibil atras de realitate. Poate nu ma vei crede, dar a citi (a vedea de aproape e periculos) despre arderea hidrogenului in Soare, a intelege descompunerea radioactiva (la fel de periculos, nu experimentati acasa!), a identifica tipurile de nori sau saprofitele (e ceva cu moartea, pentru prietenii mei apropiati, care-mi stiu gusturile), nu mai zic a evalua controlul voluntar in muschii striati scheletici sau a diferentia potentialul de actiune de cel de repaus (la neuroni) sunt activitati acaparatoare. Nu am timp pentru toate si regret ca nu am descoperit realitatea cu 30 de ani mai devreme. Ma simt, de un numar de ani, ca si cum mi s-ar fi luat un val de pe ochi si incerc sa transmit acest sentiment si celor mai tineri din jur, infruntand ridicarile sceptice din spranceana („si la ce-mi foloseste sa stiu ca…” sau „nu-mi incarc memoria cu ce nu ma atrage” sau „altceva este acum important”).
Aproape sigur nu sunt normal si nu gasesc medicamente potrivite pentru boala mea (in afara cunoasterii). Insa pentru ca ma studiez am inteles ceva: ceea ce mi se pare fermecator si nu rezist este posibilitatea conexiunilor, sansa pe care imaginatia si gandirea de tip analogic o au, aceea de a traduce procesele reale intr-un limbaj simbolic in care exista asemanari, polaritati si izomorfisme. Sunt foarte departe, intuiesc, de unitatea profunda a realitatii dar, cu toate acestea, plecand din plan cognitiv, simt fiorul unei lumi cu totul altfel, adica una pe care nu ne-o putem, in niciun caz, reprezenta, totusi prezenta, concreta, aici. Am devenit iritat si ma indepartez cu o grimasa de invatamantul abstract, de cunoasterea scindata si, din pacate, patologizanta pe termen lung (12 ani)
Ce e de facut, pentru a reveni la problema de la inceput? Cum poate fi recuperat interesul autentic, pasiunea pentru ceva constructiv, impulsul care te face sa te ridici din fotoliu? In psihoterapie eu numesc asta „a pleca de jos”. Si cine este „jos”? Creierul de reptila (crocodilul din tine), prin urmare corpul. Imi stimulez clientii sa-si caute corpul (pierdut, negat, uitat, neglijat, din pacate). Putin cate putin, am invatat sa recunosc puterile uimitoare ascunse in corp. Nu este o noua mitologie, in fond sportivii asta fac zi de zi, pentru ca nu e vorba doar de corp (ci si de emotii si ganduri, tipare, scenarii si optiuni). Insa totul incepe cu corpul. Psihoterapiile „de-corporalizate”, cu tot respectul, le gasesc acum unilaterale si, dintr-o perspectiva globala, ineficiente (ouch!)
A nu mobiliza corpul e ca si cum am pretinde ca nu exista trunchi cerebral si maduva spinarii ci doar, eventual, lobi frontali. Aceasta este o negare a realitatii. Atentie, a mobiliza corpul nu inseamna a vorbi despre corp, in tratate savante, inventand notiuni imposibil de verificat. Nu inseamna nici a face exercitii fizice intr-un mod obsesiv, transformand o activitate foarte placuta intr-o noua corvoada. Inseamna, cred eu, a te misca in directia inclinatiilor tale fizice, intr-un ritm personal si dupa un program propriu (da, poate 3 minute, la inceput-excelent, e un start bun!)
Cum urci un munte? De unde incepi? (sigur, poti ajunge sus cu un elicopter, sau cu telecabina, cand exista, dar crezi ca in felul acesta se va activa ceva in tine, va circula viata din tine altfel, vei iesi din inertie?) Un munte il urci de la baza, gradat. „Baza” este corpul. „Jos” este corpul. Radacinile noastre sunt in corp. Vitalitatea noastra izvoraste din corp (creierul arhaic). Aici sunt comorile vietii (si nu intr-un fantasmagoric inconstient colectiv, dragul meu Jung, recent sarbatorit!). „Sus” aerul este mai tare si presiunea mai mica (mai putina materie „apasatoare”). Totul e mai eteric, mai subtil, mai fin. Vom ajunge candva, si acolo. Hai sa incepem cu inceputul, le spun celor dispusi sa ma asculte. Si eu plec tot de jos. Putem calatori impreuna. Te acompaniez.