Cat de profunda poate fi mintea unui om? Aceasta intrebare nu imi da pace. Intalnesc pe cineva si, daca nu am deja alte obiective, imi dau voie sa fiu influentat de adancimea lui. Nu trebuie sa faca nimic special, doar sa fie prezent si sa rosteasca una, doua, cateva propozitii.Asa incepe totul: cu un (pre)sentiment al spatiului interior al celuilalt, cu o in-formare a propriei mele minti, realizata spontan de o alta minte.
Nu orice adancime psihologica este favorabila vietii, in acelasi fel in care in oceane, la adancimi mari, numeroase specii de pesti nu se pot adapta. Ma refer, desigur, la adancimile psihotice. Desi amenintatoare, sau poate tocmai de aceea, ele sunt fascinante. Iti vine sa te apropii, pentru ca este ceva nemaivazut, si an acelasi timp simti nevoia sa te protejezi. Nu descriu un caz izolat ci o proprietate universala, cred, a mintii umane. Asemenea Universului care expansioneaza, cucerind spatiul, viata psihica este atrasa si inainteaza in abis. Insa totul e o problema de timing, motiv pentru care unele intalniri cu necunoscutul de dovedesc fatale. Sigur ca un copil nu este responsabil pentru un mediu parental in care, traind, ajunge sa fie fragmentat si distrus. Insa un adult angajat intr-o aventura pe care o numeste „cautare spirituala” se afla pe o alta pozitie existentiala.
Clinicienii sunt, poate, cel mai numeros grup uman convins de violenta cruda a unor forte mentale obscure, trezite de exploratorul naiv si nepregatit. Nu intamplator sunt si atat de sceptici. Evidentele lor nu sprijina stralucirea spirituala ci degradarea si destramarea, uneori fatala, a mintii. Am ajuns, in timp, sa ma tem de investigatiile spirituale ale tinerilor, pe care ii evaluez, ca si grup de varsta, drept „inalt vulnerabili” (pentru ca vulnerabili suntem toti). O astfel de intreprindere plina de riscuri o vad acceptabila, in cazul unui tanar, doar sub supravegherea unei persoane cu solide cunostinte psihologice. La modul cel mai serios (desi pare comic, pentru cine a dat teste la recrutarea in armata) intrarea intr-o manastire sau intr-o scoala spirituala merita precedata de o evaluare psihologica. Iar acesta e doar inceputul. Mintea unui tanar este inca fragila si ea trebuie supravegheata atent, deoarece curentii subterani ai propriei lui minti il pot inghiti (clinicile psihiatrice si cabinetele private de psihoterapie sunt familiarizate cu tineri ale caror minti s-au ratacit in timp ce indrumatorii lor spirituali, numiti si „maestri”, continua sa prospere)
Este poate, paradoxal, ca un militant in favoarea deschiderii si evolutiei spirituale, cum cred ca sunt, sa manifeste asemenea rezerve. Si eu am avut „faza mea de Berbec”, si eu am zburat pe aripile entuziasmului infantil candva. Am crescut insa intre timp iar intelegerea mea s-a adancit in contact cu experientele aspre ale Vietii. Acum cred ca orice scoala de dezvoltare orientata transpersonal trebuie sa opereze cu standarde de selectie si sa-si supuna experientele unei examinari publice competente, pentru a fi aparata de propriile erori. Pur si simplu cred ca au apus timpurile scolilor izolate si secretive. Orgoliul initiatorilor si coeziunea patologica a membrilor („suntem un grup special, avem procedurile si ritualurile noastre tainice”) pot fi slabite de privirea obiectiva a Celuilalt. Intr-adevar, celalalt poate gresi, deoarece nu intelege (fiind prizonierul propriei viziuni) insa acesta e un motiv de bucurie si nu de fuga anxioasa. Cu alte cuvinte, in fata unui interlocutor la fel de subiectiv, ai ocazia de a deveni mai constient de propria ta subiectivitate. Insa dincolo de asta, a accepta sa te dezvalui pentru a constientiza petele oarbe din antrenamentul tau spiritual nu poate fi decat un act pozitiv.
Eu sunt de mult timp suporterul asocierii tehnicilor spirituale cu investigatia psihologica profesionista (si nu cu analiza psihologica „dupa ureche”, realizata prin „intuitie”). Secolul acesta ne invita la cooperare, ne solicita sa fim deschisi, sa ne dam mina, sa ne alaturam intelegerea, iesind astfel din separatismul adolescentin al veacurilor trecute. Cu adevarat, indrumatorii spirituali devotati unei anume traditii, incapabili sa se ancoreze in noile realitati culturale, isi obliga adeptii la o mentalitate de secta (oare de ce se mira cand societatea chiar ii recepteaza asa?). Cred ca putem integra creator ceea ce geniul si intuitiile corecte ale inaintasilor nostri au produs si au lasat mostenire. Ca sa dau un singur exemplu: nu mai ducem o existenta tribala pentru a aplica necritic un ritual samanic. Putem extrage din acesta elementele compatibile cu noul nivel de dezvoltare a mintii, elemente care nu vor fi dominante ci subordonate intelegerii moderne. Exact asa procedeaza si creierul. A conservat elementele arhaice (vezi creierul de reptila si sistemul limbic) si, deasupra lor, a construit neocortexul. Aici suntem noi, astazi. Sunt prietenul evolutiei. Prin excelenta, acesta este un proces spre inainte. Buddha nu a avut acces la psihologia moderna. Insa noi avem. Avem acces si la scrierile budiste. Din Nirvana lui de acum 2.500 de ani, printul Sakyamuni s-ar putea reincarna. Cred ca ar avea ce sa invete.