Am publicat acest articol, in 2010, nu doar pentru continutul lui ci si pentru a promova ultima mea carte (aparuta, intre timp, in 2011).
Daca ti-as spune ca Misu Craciun (caruia prietenii ii spun uneori „Mosu”) are urmatorul nr. de telefon: o726.358.491 si ai dori sa verifici daca aceasta informatie este adevarata sau gresita oare ai putea face ceva? Desigur, pur si simplu dai telefon la acest numar (te rog, nu incerca, e doar un exemplu didactic!) si vezi mai intai daca este valabil („numar inexistent” ar putea sopti o voce suava, a Andreei, bineinteles, utilizatorii Vodafone ma inteleg) dupa care poti afla identitatea persoanei care iti raspunde („imi pare rau, ma numesc Misu, intr-adevar, de la Mihai, dar nu Craciun ci Gerila”). Testul (ceea ce ai facut adineauri) iti permite sa renunti la ipoteza initiala (nu s-a confirmat).
Sa presupunem insa ca ai 5 ani si vrei sa vorbesti cu Mos Craciun, pentru a negocia o anumita jucarie in ciuda unor fapte reprobabile comise de creierul tau coplesit de testosteron. De ce nimeni nu stie telefonul acestui batran? Sau il stiu si nu vor sa-l spuna? De ce? (asa se pot sadi semintele unei suspiciuni ce va germina mai tarziu intr-o teorie a conspiratiei) Existenta lui Mos Craciun nu poate fi verificata in timpul anului si majoritatea copiilor nu par a fi deranjati de aceasta problema, dupa cum nu sunt deranjati nici de alte contradictii extraordinare, cum ar fi prezenta simultana a Mosului in caminele a milioane si milioane de copii, cantitatea imensa de jucarii indesata intr-un sac de proportii modeste sau, pentru cei care stau la casa, alunecarea unui batranel supraponderal prin horn.
Sigur, copiii sunt doar in stadiul preoperational (din punct de vedere cognitiv) adica nu au minti prea dezvoltate pentru a sesiza aceste contradictii (sau gandirea lor nu este incurajata in acest sens) si cu atat mai putin pentru a testa ipoteze si teorii. Este oare posibil ca si unii adulti sa functioneze asa, adica, in felul lor special, sa mai creada inca in Mos Craciun? Cunosti si tu persoane convinse de existenta unei fiinte speciale careia, din pacate, nu-i cunoaste nimeni numarul de telefon, adica a carei existenta nu poate fi verificata? De asemenea, persoane care nu sunt deranjate de contradictiile (cu realitatea) pe care o astfel de presupusa existenta le antreneaza?
Gandirea este o proprietate a creierelor noastre recent aparuta iar logica formala nici macar nu este o trasatura selectionata evolutionist. Abilitatile de acest tip nu sunt innascute, ele sunt deprinderi obtinute prin efort, prin exercitii, prin antrenament, cu alte cuvinte sunt produse nu ale biologiei ci ale culturii. De cate ori are ocazia, si asta inseamna practic tot timpul, creierul tinde sa renunte la gandirea sistematica, reflexiva, mare consumatoare de glucoza, si sa utilizeze circuitele vechi, automatizate.
Ce inseamna asta? Inseamna ca, mergand pe o alee intunecata si auzind un zgomot neobisnuit, mai degraba accelerezi decat sa te opresti pentru a privi cu atentie, cautand sursa posibila a zgomotului. Stramosii nostri au procedat astfel si au supravietuit. Curiosii care au privit in loc sa fuga au fost haliti iar genele lor nu s-au propagat. Repeta aceasta secventa de comportamente de milioane de ori si vei gasi urmatorul mecanism:
Percep ceva, cred ca e adevarat ce-mi imaginez si, daca mai am timp, verific.
Asa se nasc credintele neverificabile. „Era o dihanie din aceea cu trei capete, bine ca am fugit din calea ei”. „De unde stii ca nu era altceva?”. „Sunt viu, nu vezi, ce dovada mai buna vrei?”. Ei bine, unii dintre noi, tocmai pentru ca traim intr-o epoca mai securizata, vrem dovezi . Si pentru ca avem timp la dispozitie, preferam sa introducem verificarea intre „cred” si „e adevarat”. Asta inseamna un mecanism nou, creat in mod constient:
Percep ceva, cred ceva, verific si stabilesc daca e adevarat sau nu. Daca nu e adevarat renunt la credinta mea.
Trecerea de la primul la al doilea mecanism, mi se pare, va mai dura, la nivel colectiv, un numar de ani (nu stiu cati si nici nu vreau sa estimez, avand in vedere ca unul din doi americani adulti crede ca exista fantome). Creierele noastre inca sunt modelate nu de cele 10 milenii de civilizatie ci de cele probabil 200 de milenii de mediu ancestral specific vanatorilor-culegatori. Nu am niciun motiv sa fiu optimist la nivel global, pe timpul vietii mele, dar am toate motivele sa fiu plin de speranta la nivel individual si acesta e unul din motivele pentru care investesc un anumit gen de educatie si, mai nou, acest suport minunat de circulatie a informatiei (Internetul).
Ma infricoseaza, evident, faptul ca cea mai puternica natiune de pe Pamant, din punct de vedere militar, este alcatuita din numerosi cetateni care cred ca exista stafii, predispusi, probabil, sa creada chiar si acum ca in Irak sunt arme de distrugere in masa (e curios cum soldatii americani salvatori nu au reusit sa gaseasca nici macar una, asa, de colectie-da, aceasta este planeta pe care traim, si sa nu ma intelegi gresit, sunt un mare fan la Americii, al universitatilor americane, vreau sa spun). Dar si mai infricosat sunt de indisponibilitatea mentala a punerii sub semnul intrebarii a credintelor indragite.
Stiu, a face asta e ca si cum ai risca moartea unei idei si nici eu nu eram prea dornic de astfel de periculoase aventuri (fiind atasat de credintele mele) inainte de a ma imprieteni pentru totdeauna (sic!) cu Moartea. Insa nu cred ca evolutia ne lasa prea multe alternative. Trecerea de la mecanismul 1, primitiv (perceptie-credinta considerata adevarata-verificare, eventual) la mecanismul 2, reflexiv (perceptie-credinta-verificare-cunoastere, in sensul de credinta corecta sau gresita), daca se va produce, va fi mediata cultural. Ea nu se va intampla de la sine pur si simplu pentru ca genelor nu le pasa, fiind informatii inerte, daca masinile de replicare (noi) in care sunt asezate isi reprezinta intr-un mod adecvat realitatea si se angajeaza in procese ceva mai sofisticate pe prelucrare mentala. Ele nu „vor” decat sa se propage si pentru asta nu iti trebuie multa minte, cum ne-ar putea asigura orice bacterie aflata chiar acum pe buze, desigur, daca ar putea vorbi.
Noi putem participa la acest proces, il putem sustine sau stimula in mod constient, solicitand dovezi, intreband, simplu, „pe ce se intemeiaza afirmatia ta?”, formuland ipoteze care sa poata fi testate, ascultand vocea intuitiei si mergand mai departe, adica supunand-o unei verificari, altfel asa-zisa „intuitie personala” e doar gandirea magica a fetitei sau baietelului de 5 ani care ai fost candva si nu ai avut norocul unui tata care sa te ajute sa te separi de ea, deoarece era tot timpul plecat sau, prezent fiind, nu-ti acorda prea multa atentie, sau chiar implicat fiind nu reusise nici el sa atinga pe deplin nivelul gandirii critice.
Mos Craciun, cel lipsit de adresa si telefon mobil, in opinia mea, trebuie sa moara pentru ca Viata sa avanseze pe un alt nivel, mai complex, deci mai provocator. Si Iisus le spune discipolilor ca trebuie sa plece pentru ca altcineva sa vina in locul lui si imi place sa cred, impotriva dogmei crestine, ca acest tanar deosebit de intelept, intr-o forma cifrata, le vorbea discipolilor despre mecanismele evolutiei, despre necesitatea de a da drumul vechiului si de a permite noutatii surprinzatoare (cam dificile, uneori, recunosc) sa intre in vietile lor (sau ale noastre, interpreti eretici sau doar nonconformisti).
Prin grija unei edituri care ma sustine de mult timp, si careia ii multumesc si in acest fel, am hotarat sa public o parte din articolele aparute pe acest site intr-o carte despre Mos Craciun si tragicul sfarsit pe care cativa indivizi care nu cred in fantome, deoarece nu au reusit sa intalneasca vreuna, il pregatesc, in cea mai transparenta conspiratie din istorie. Poate va veni o zi cand barza nu va mai aduce copiii pe lume, parintii le vor oferi daruri direct, asumandu-si actiunile iar zanele si spiridusii nu vor mai circula prin gradina, stand cuminti printre randurile cartilor de povesti.
Nimeni nu poate nega ca suntem fiinte care avem nevoie de sens intr-o lume complexa dar exista dubii serioase in privinta tiparelor pe care suntem inclinati sa le vedem pentru a o face controlabila si, astfel, mai sigura. Exista un numar coplesitor de dovezi in favoarea naturii imprevizibile a realitatii. Este suficient „sa avem ochi de vazut” sau „urechi de auzit”. Dar exista si o tentatie irezistibila de a pune in locul realitatii o poveste, pur si simplu pentru ca creierele noastre asa sunt obisnuite, de sute de mii de ani. Mi se pare incredibila sansa pe care o avem de a face un salt pe un alt nivel de complexitate. Ca sa vorbesc doar pentru mine, ma gandesc, infiorat, ca as fi putut trai pe la 1650, in plina vanatoare de vrajitoare (sunt infiorat pentru ca sunt convins ca as fi fost una dintre ele-credinta nu complet irationala, sunt preocupat de paranormal si maturi-la ultimul cuvant am folosit o tehnica diacritic-magica, cu dublu inteles). Traiesc astazi, in 2010, coexistand pasnic cu vrajitoare care apar la televizor, supunand limba romana la grele incercari si bagand in sperieti parlamentari veniti direct din circumscriptii fantastice, arondate la lumea lui Mos Craciun.
Imi pare rau, batrane cu o burta un pic dizgratioasa, desi pasare colibri, cred ca ai in punct sensibil si indraznesc sa-l ating, cu speranta ca se va dezumfla, asa cum, mai devreme sau mai tarziu, se intampla cu toate iluziile. Diferenta este ca unele mor greu iar agoniile sunt nu doar chinuitoare ci si dezastruoase, uneori, atunci cand cei captivi lor sunt, aritmetic vorbind, mai multi. Sau poate tot ce cred eu este o iluzie, admit in principiu, numai ca in acest caz va fi necesar sa dovedesti. Prezumtia de nevinovatie.