Sa fi fost in jur de 17.oo. Ieri (dar acum un an), parcul Eroilor. Iesirea de la metrou dinspre statuie. Lume multa. Am crezut ca nu vad bine. Un tanar, langa statui, facea pipi. Parea relaxat (sau sa zic usurat?) Mintea mea a luat gestul lui si incearca sa-l transforme intr-un produs cultural. Vreau sa ma protejez de vulgaritate. Poate si tu. Vulgaritatea in spatiul public nu inseamna doar un baiat urinand intr-un parc si marcand teritoriul in preajma Eroilor Sanitari (ce ironie!). Inseamna si trivialitati rostite la televizor sau puse in circulatie gratie mijloacelor online sau print. Inseamna indecenta si obscenitate „curgand” pe canale publice. Inseamna un nivel modest de civilizatie. Nu spun nicio noutate. Standardele comportamentului public, la nivelul mentalului colectiv, in acest loc in care traim, sunt inca modeste. Dar de ce sunt asa?

Ma tem ca psihanaliza are, in acest caz, dreptate. Pentru ca am fost candva bebelusi pastram in noi parti asociale. Observa ca nu am spus „antisociale”. Nu ma refer la tulburari de personalitate. Ma refer la o fosta normalitate, nedepasita. Exista fragmente ale mintii care nu au crescut. Toti le avem. Doar ca unii sunt capabili sa le contina si sa le manifeste in contexte potrivite (adica nonpublice) iar altii nu reusesc asta. De ce? Deoarece Eul este slab. Eul nu poate controla pulsiunea. „Bebelusul” invinge. El murdareste, prin urina si excremente, la propriu si la figurat (limbaj vulgar si impudic) spatiul public. Evident ca nu-i pasa de asta. E doar un bebelus! Lumea exista ca raspuns la nevoile lui. Lumea trebuie sa i se supuna, sa accepte, sa nu protesteze, sa taca, sa aprobe. Atentionat, va reactiona violent. E normal, in acea stare de bebelus nu are acces la gandirea rationala. Este condus de impulsuri si trairi primitive.

Si cum s-a ajuns aici? Mama si tata, vechea poveste! O mama dezinteresata, neglijenta, ostila si rejectiva, un tata absent sau nerestrictiv sau nesocializat, la randul lui. Un bebelus neiubit ii pedepseste mai tarziu pe toti pentru traumele lui afective. Este ca si cum ar spune: „Nu este drept ce mi s-a intamplat. Nu suport ca voua sa va fie mai bine. O sa va murdaresc existenta. Vreau sa suferiti si voi. Voi fi mitocan, badaran, toapa, mirlan, nerusinata sau grosolana. Aici nu este loc pentru frumusete”. Si la ce ma ajuta sa inteleg aceste mecanisme infantile? La ce bun sa inteleg fetite care nu si-au trait fuziunea cu mama si baietei privati de autoritatea civilizatoare a tatalui? Faptul ca ii inteleg le schimba cumva comportamentele? Fireste ca nu. Dar intelegerea ma schimba pe mine. Ma ajuta sa fiu mai tolerant, in sensul de a nu-i respinge (de unde nu rezulta ca trebuie sa accept si comportamentul). Inca il mai pot privi pe celalalt, desi mi-e greu, ca pe o fiinta umana. Vulgaritatea lui provoaca umanitatea din mine (si trezeste, desigur, propria mea vulgaritate, careia Eul trebuie sa-i gaseasca un canal adecvat-cuvantul „canal”, in acest context, nici ca putea fi mai nimerit). Vreau sa-i mai dau o sansa. Mizez pe umanitatea din el. Stiu ca daca il resping nu fac decat sa-i confirm scenariul in care traieste, anume ca lumea este un mare colon descendent. Este ca si cum inconstientul lui primitiv ar castiga iar castigul acesta ar fi pierderea tuturor. Animalitatea ne trage spre ea. Cred ca suntem datori sa rezistam. Cred ca Viata are alte planuri. Cu siguranta nu putem fi zei insa ar fi absurd sa ne intoarcem la conditia de maimute. Nu mi-e usor sa raman om. E mai simplu sa faci pipi in parc si sa stai cu organele genitale in gura (adica in limbaj). Pentru bebelusi lumea nu prezinta probleme. Poti face ce vrei, cineva curata in urma ta, nu ai responsabilitati. Paradisul, nu-i asa? Imi aduc aminte, totusi, ca am fost alungati din paradis. Si parca nu l-as culpabiliza pe sarpe. El doar a executat ordinele.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin