Am crezut, mult timp, ca dincolo de nivelul perceptibil al realitatii de zi cu zi, exista o lege secreta  in serviciul dreptatii. Mai simplu spus, am crezut ca cel care fura astazi, chiar daca nu este prins, va fi pedepsit candva pentru fapta lui (de exemplu, cineva il va priva de un bun cu o valoare asemanatoare). Cel care produce o rana fizica (sau psihologica) va fi la randul lui ranit. Un fel de sistem cosmic de monitorizare si retributie, actionand automat (nu era nevoie de o fiinta divina), asigura echilibrul Universului. Nu aveam nicio dovada in acest sens (dimpotriva, o multime de elemente solicitau o pozitie diferita). Cu toate acestea, din acea parte a mintii creatoare de povesti (vezi studiile lui Gazzaniga), eram capabil sa construiesc numeroase explicatii al caror caracter fanatic il inteleg, acum, retrospectiv. Conceptul de „reincarnare” imi era foarte folositor (nu conta ca nu poate fi testat, pe atunci dispretuiam metodologia stiintifica si gandirea logica, cu aroganta pe care doar cunoasterea esoterica, speciala, o poate oferi).

Evident ca aveam nevoie de o teorie (sau mai multe) prin care sa aduc ordine intr-o lume incomprehensibila si potential periculoasa. Asa zisa lege a karmei era numai buna iar cine nu o putea intui era, ce pacat, o fiinta inferioara din punct de vedere spiritual (faceam parte, simbolic, dintr-un cerc de initiati). Nu trebuie sa reflectam prea mult pentru a intelege cat de inspaimantatoare este o lume in care cei rai (generic vorbind) nu sunt pedepsiti pentru faptele lor, o lume in care oamenii pot comite fapte inacceptabile fara sa pateasca nimic, ba, mai mult, uneori fiindu-le foarte bine. Este revoltator, nu-i asa? (ucigasul copilului tau, gratie unor avocati lipsiti de suflet, sa scape nepedepsit, cine ar putea suporta asa ceva?)

Aveam nevoie de un mecanism invizibil care sa asigure ordinea in Univers. Si pentru ca el nu exista, mintea mea l-a inventat (la fel faci si tu?). De fapt, nu a fost chiar o creatie personala: pentru ca milioane de oameni se confruntasera cu aceeasi problema (insecuritatea vietii intr-o lume dezordonata) existau, pe piata ideilor neverificabile, numeroase explicatii, teorii si interpretari (singura problema fiind aceea de a alege ceva potrivit cu inclinatiile naturale-un fel de supermarket al fanteziilor asiguratoare).

Este dificil sa traiesti intr-o lume in care tu esti cinstit iar un altul fura sub ochii tai, fara sa crezi ca, intr-un fel sau altul, va primi ceea ce merita pentru fapta lui. A fura, a insela, a minti, a distruge, a manipula, a vatama, a produce, deliberat, suferinta, a tiraniza, a subjuga, a parasi, a fi violent fara a exista un raspuns pe masura, o actiune de semn contrar, nu puteam accepta asa ceva. Aveam nevoie de control si l-am gasit (o constiinta universala priceputa la socoteli cumva  de natura contabila, adica debite, datorii, balante de plati, premii). Pentru asta era nevoie sa cred intr-un suflet nemuritor (un sine neschimbator), altfel cine ar mai fi primit, intr-o alta viata, recompensa mult asteptata sau necesara pedeapsa?

Daca unii mureau intr-un accident (de avion, de pilda) avansam imediat ideea de „karma colectiva” (iar cel care pierduse avionul, in ultima clipa, evident, nu merita sa moara, dupa cum copiii celor decedati, desigur, meritau sa sufere). Privind inapoi, cu mintea de azi, ma cutremur observand cruzimea acestor pseudo-teorii spirituale (imagineaza-ti ca esti in fata unui copilas care si-a pierdut mama, in urma unui cancer galopant, si in sinea ta iti spui:”Asa-ti trebuie, tu suferi acum deoarece si tu, altadata, ai facut sa sufere pe cineva! Iar mama ta a murit pentru ca in felul acesta isi plateste din datorii.”) Simti oribilul acestui gen de gandire? Ti se pare ca vine dintr-o minte matura sau sanatoasa? Ma infricoseaza viziunea aceasta , cu atat mai mult cu cat i-am fost prieten si promotor. Inclusiv budismul, singura religie pe care, partial, o mai respect, este impregnat cu nefericita si dezgustatoarea teorie a karmei (repet, insa, inteleg baza infinitei angoase din care deriva).

Imi vei spune ca oamenii au nevoie de iluzii si povesti linistitoare pentru a putea trai. Nu mai pot fi de acord. E ca si cum as minti in mod constient si nu pot trai astfel. Prefer adevarul, chiar insuportabil (la prima vedere). Iar in cuvintele mele, ceea ce pot intelege astazi despre realitate, suna asa:

  • Cei inocenti sufera degeaba, uneori.
  • Cei vinovati scapa nepedepsiti, uneori.
  • Viata nu este intotdeauna dreapta.
  • Pedeapsa divina este o superstitie primitiva.
  • Unii oameni sunt rai, pur si simplu.
  • Alti oameni sunt buni, in mod inexplicabil.
  • Intamplarea si ordinea se impletesc.

Mi se pare ca este un Univers (sau o planeta, pentru a fi mai aproape de existenta zilnica) in care se poate trai. Depinde de noi, oameni inzestrati cu potentialul de a fi agenti responsabili, si nu de „entitati”, „ingeri ai dreptatii” sau „legi esoterice”, daca reusim sa ne transformam lumea intr-un spatiu mai armonios. O sarcina pe care o putem respinge, prin refugiul intr-o spiritualitate nu foarte deosebita de heroina sau LSD, sau o putem accepta in mod curajos, ceea ce mi se pare echivalent cu a suporta frica. Fireste ca exista o parte a mintilor noastre pentru care spaima continua sa fie irationala si coplesitoare. Imi place sa-mi imaginez, totusi, ca circuitele limbice ale fricii pot fi stapanite de lobii frontali, chiar daca ei nu s-au dezvoltat in ultimii 50.000 de ani. Nicio maimuta nu a reusit sa vorbeasca, insa multe au coborat din copaci.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin