Se stie ca in lumea animala exista doua categorii de fiinte: „specialistii” si „oportunistii”. Primii se bazeaza, pentru a supravietui, pe cateva rutine comportamentale (ursii panda mananca doar bambus, Koala doar frunze de eucalipt). Daca dispun, din abundenta, de aceste resurse unice, „specialistii” traiesc linistiti. In caz contrar mor. Cei din urma, pe de alta parte (unde intram si noi, maimutele fara par, in inspirata formulare a zoologului-pictor Desmond Morris) nu sunt constransi de un mecanism unic de supravietuire. Dimpotriva, pentru a trai, cauta sa exploateze toate ocaziile facorabile oferite de mediu (ce aceea le spunem „oportunisti”).

Numai ca ocaziile nu vin singure daca stai intr-un pom, dand din coada. Ocaziile trebuie cautate. Cine nu face asta moare. Asa am ajuns o specie profund exploratoare. Ne-am reprodus cu succes, pana in 2010, deoarece nu am stat pe loc, ne-am miscat, am „vanat” oportunitati, am explorat mediul, am investigat posibilitatile, am incercat tot soiul de lucruri, am iesit din zona de confort (aviz celor care stau prea mult pe un scaun, eventual cu ochii intr-un monitor-acesta?). Creierele noastre au evoluat intr-o anume directie si sunt facute, astazi (de mii de ani, de fapt), pentru explorare. Suntem o specie a dracului (un mic soc lingvistic) de curioasa. Daca nu am fi fost asa nu am fi supravietuit. Suntem curiosi deoarece cautam oportunitatii iar gasirea lor ne recompenseaza. Astfel curiozitatea este intarita.

Cu greu ar putea o persoana rationala sa nege puternica inclinatie catre explorare a fiintelor umane (maimute cu laptop). E suficient sa privim cativa copii, in parc (dar nu pe aceia insotiti de parinti sau bunici nevrotici, inspaimantati de cele mai mici initiative). Cu toate acestea, si intr-un mod uimitor, pentru mine (si oribil, in alte cazuri), tocmai aceasta inclinatie, in mediul in care ar trebui incurajata, este blocata, uneori pentru totdeauna. Impresia mea este ca scoala ucide curiozitatea si, in felul,acesta, inconstient, se opune, cu succes, unei cerinte biologice fundamentale (pe care, repet obsesiv, doar un orb o poate nega).

Suntem nascuti pentru a explora si a inventa. Ne nastem ca fiinte creative. Avem nevoie de stimuli pentru a-i putea transforma in avantaje pentru supravietuire. Iar in lumea moderna, unde presiunea supravietuirii a scazut foarte mult (este usor sa gasesti ceva de mancare si un adapost), nevoia de stimuli s-a amplificat. Sunt stupefiat cum, in scoala, profesorii inca nu inteleg asta si depun eforturi titanice (sau sa zic „sisifice”?) pentru a reprima tendintele exploratorii naturale si curiozitatea innascuta (si extrem de utila, biologic vorbind) a elevilor si studentilor.

Imi vei spune ca, daca oamenii de la catedra nu ar interveni, in sala de clasa se va instala haosul. Cu siguranta, insa nu crezi ca s-a ajuns aici tocmai din cauza indelungatei reprimari a nevoilor organice a copiilor? (sunt constient, desigur, ca exista scoli mai avansate, unde s-au facut progrese importante). De ce ne miram, dupa ce am stat in bancute ore in sir, in serii de 50 de minute, ca stam acum, din nou, ore in sir, in fata unei cutii colorate? (cum, nu ai si tu „o plasma” sau un LCD acasa?) Aceste creiere, am senzatia, si-au pierdut poate principala lor calitate, anume maleabilitatea (sunt, dar sper ca nu definitiv, rigidizate de 12 ani de conditionare nevrotica).

Mai imi vei spune, presimt (deoarece gandesti mai profund decat media) ca e normal ca adultii sa incerce sa controleze tendintele naturale ale copiilor, pentru a-si mentine statutul. Da, adultii sunt animale dominante. Dar nu e obligatoriu sa ramanem asa. Copiii reprezinta o amenintare pentru pozitia noastra numai daca nu se simt iubiti si respectati. In conditii potrivite un alt instinct fundamental, care ne-a permis, de asemenea, sa supravietuim, se activeaza. Cooperarea! Profesorii incearca sa-si protejeze pozitiile de putere (locul de la catedra, notele, privilegiul sanctiunii) iar elevii si studentii platesc pentru asta, deconectandu-se de la impulsurile lor naturale, exploratorii si creative. Iata-ne, si unii si altii, conformisti, ostili, stresati, neinteresati de cunoastere, apatici, nepasionati de nimic (decat, eventual, de surse patologice de stimulare)

Ce profesor mediocru nu s-a simtit amenintat de intrebarile, curiozitatea sau inventivitatea unui elev sau student exceptional ? Pe cine, poate chiar tu, nu ai pus in dificultate printr-o intrebare inteligenta (subliniere necesara, exista si intrebari ametitor de stupide, pot confirma oricand) si ai fost repezit sau sagetat cu o privire veninoasa? (asta daca ai fost auzit, desigur) Daca viata ar fi lasata sa curga mai natural, ma gandesc, elevii exceptionali nu ar fi la periferia gaussiana ci chiar in centrul faimoasei curbe. Sistemele de evaluare a activitatii ar putea fi mai creative (calificative mai largi in loc de note puternic discretizate e un progres, recunosc), programele de studiu mai relaxate si dialogul pretuit si favorizat (sunt mereu incantat sa urmaresc firul gandirii unei minti tinere, eliberate de frica si dorinta de a face pe plac unei autoritati).

Unde sunt aceste timpuri? Cred ca le putem crea noi! (visez de la prea multe endorfine in cap?) Doar ca e nevoie sa intelegem mai bine fundamentele vietii noastre (de tip biologic) si sa le luam, atent si discriminativ, in consideratie. Uitandu-ma peste gard (ocean), pot anticipa: la inceput cativa entuziasti deschisi la minte, apoi mici grupuri, apoi scoli alternative, private(homeschooling nu mi se pare o solutie sociala) si, in cele din urma, scoli publice restructurate. In cati ani? Sper ca nu e nevoie ca galaxia noastra sa mai faca o rotatie completa! Mi se pare ca suntem intr-un punct critic (the tipping point?) si avem nevoie de o decizie colectiva inteleapta, pentru a putea supravietui ca specie. O componenta a acestei decizii globale, cred eu, este asezarea educatiei pe baze noi.

Evident ca o multime de oameni inflexibili se vor impotrivi (unde s-a pomenit schimbare sociala usoara, lina, izvorata dinr-un larg consens social?), cu argumente aparent plauzibile sau comice. Sper doar ca macar unii dintre ei, mai ales cei aflati in pozitii de putere, sa accepte ca suntem animale tribale si nu putem functiona, sanatos, fara stimuli. Suntem deja captivi in orasele moderne (izolati, prin urmare, de mediul natural in care creierul nostru a evoluat, cel putin un milion de ani), este absurd sa ne inrautatim singuri situatia blocand tendintele exploratorii si creative („oportuniste”). Incepem sa stim unii de altii iar asta e incurajator. Urmeaza actiunea, nu-i asa?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin