uneori Rottweiler-ul este doar un caniche

Bucuresti este un oras cu peste 2 milioane de locuitori si foarte multe masini, de asemenea cu borduri de foarte buna calitate. Nu seamana deloc cu locurile in care stramosii mei, cu mult timp in urma, au invatat sa supravietuiasca. Si cum in mine exista o parte conectata la acesti antecesori vanatori-culegatori, ale carei impulsuri le resimt in constiinta, ma vad obligat sa fac ceva pentru a fi in armonie cu mine insumi. Asa ca vreau-nu vreau, desi mai des vreau, merg in singurele locuri din oras asemanatoare cu mediile de supravietuire ale rudelor mele de acum 500.000 de ani, suficient de adaptate pentru a-si transmite genele pana la mine.

Aceste locuri sunt parcurile (ar putea fi si imprejurimile orasului pentru cine are timp berechet de plimbari si trafic-not my city citizenship neurotic case). In parcuri sunt parinti (sau bunici) si copii. Si caini, insotiti, desigur. Psihologia fiind una din pasiunile mele, imi place sa o observ in plina manifestare. De exemplu, atunci cand parintii si copiii lor tematori se intalnesc, pe o alee, cu un caine simpatic si pus pe explorat. Mai exact, in fata ochilor mei se desfasoara un seminar de psihologia copilului prescolar (uneori si mai mare) cu parinti-studenti in actiune dar lipsiti de necesarul feedback (cine sunt eu sa le intrerup interventia psihologica si sa le spun unde gresesc?).

Secventa: labradorul sau mydahnaiss-ul se apropie veseli, dand evident din coada iar copilasul incepe sa faca pasi inapoi, cauta figura adultului si, by default, tipa (sau urla, o alta varietate de sunet, probabil exersata acasa). Moment in care mama (tata/bunica/bunicul) rosteste inteleptele cuvinte: „Nu ai de ce sa te temi. E un caine dragut. Uite, poti pune mana pe el”. Problema, pentru copil, este ca patrupedul numai un animalut dulce nu pare si ultimul lucru pe care il doreste, probabil, este sa-l mangaie. Nu e nevoie de cine stie ce intuitie psihologica antrenata in sute de ore de dezvoltare personala pentru a intelege asta (e suficient sa te uiti la fata si corpul lui). Ceea ce el simte este frica iar frica te predispune la fuga (sau te paralizeaza). Ii recunoaste parintele aceasta frica? Nu! Il ajuta pe copil sa intre intr-un alt tip de contact cu ea, mai putin imediat si primitiv? Nu! (chestia asta se face punand-o in cuvinte: „Ti-e teama de el, nu-i asa? Te gandesti ca te-ar putea musca”). Altfel spus, ii oglindeste emotia? Nu face asta si inteleg si de ce:nu l-a invatat nimeni. Nu i-a spus nimeni ca atunci cand un copil se confrunta cu o emotie puternica intr-o situatie in care, de fapt, nu este in pericol, nevoia lui principala nu este de actiune („sa ma salveze cineva de aceasta bruta cu coada ca de elicopter” sau „trebuie sa ma apropii curajos, doar nu sunt un copil fixat in stadiul anal”) ci de ascultare si intelegere a ceea ce simte. Daca ar sti sa faca asta singur nu ar mai fi nevoie de parinti. Dar nu stie asa ca are nevoie de sprijinul unui adult competent. Este crucial pentru u copil sa stie ce simte in momentul in care simte. Asa incepe o relatie de dragoste cu adevarul emotional. Sau, in alte cazuri, gestionate de o combinatie de bune intentii si lipsa de cunoastere parentale, incepe o alta poveste de o viata, pe numele ei negare a sentimentelor si pierdere treptata (am scris „trepanata” dar am sters la timp) a contactului cu sine. Nu cu Sinele mistic si nemuritor din discursurile spirituale inspirate de energii divine si misterioase (care dispar ca prin farmec in cazul unor catastrofe) ci cu sinele real, adica experienta in desfasurare a organismului.

Iar in acel moment sinele copilului este frica. Experienta lui emotionala in care are nevoie sa fie insotit, pentru a o cunoaste inainte de a o stapani, este frica. Pentru el cainele nu este „dragut” (da, pentru parintele lui si pentru mine cainele este nostim insa noi suntem persoane diferite si nu avem niciun drept sa-i negam experienta si sa o impunem pe a noastra- e ciudat, nu-i asa, sa vezi, in absenta unor teste sau deep interviews, intr-un parc, masura in care un adult iubeste si respecta libertatea unui copil)

A nega perceptia si sentimentele unui copil, asociata cu incercarea de a le impune pe cele „corecte” sunt actiuni distructive si, reluate mereu, nu pot conduce decat la distorsiuni si fragmentari interioare. De ce ne uitam apoi mirati la societatea in care traim? Adultii de azi sunt copiii de ieri, nu sunt extraterestri. Au crescut separandu-se de emotiile si sentimentele lor, pretinzand ca acestea nu exista sau ca sunt altele. Crede cineva ca dandu-le sa citeasca niste carti destepte sau fortandu-i sa se comporte intr-un anumit fel, fara a se restructura ei, din interior, se vor schimba?

M-as bucura sa vad mai des, in orele mele de observare neintentionata a vietii, parinti capabili sa recunoasca teama copiilor, sa nu o judece, sa nu o respinga, sa o accepte si sa o numeasca, sa-i ajuta sa inteleaga ca ceea ce simt este a part of simply being human fara a se simti rau cu ei insisi. Nedramatizata si inteleasa, putin cate putin, frica se stinge. Negata si fortata sa dispara, ea se retrage in adancurile inconstientului de unde va reveni, altadata, altfel (este o maestra a deghizarilor). A sta in prezent, ca sa fac legatura si cu ceea ce mie imi pare adevarata spiritualitate, in acest caz, inseamna a accepta experienta fricii, a-i da un nume potrivit, a intelege contextul si a avea incredere in Viata, care se transforma de la sine daca cineva nu o obliga sa fie altfel.

A fi de partea copilului, in situatia de mai sus, nu inseamna a-l constrange sa se comporte asa cum vrei tu, parintele (tu nu te temi dar ce-ai zice daca in fata ta ar aparea brusc un dinozaur?), deoarece aceasta dorinta este a ta si nu a lui, ci a fi alaturi de el (pentru ca esti altcineva nu poti fi „el”, in sensul de identificat ci „alaturi”-asta inseamna, apropo, granite) in experienta lui (si a-l proteja, daca e necesar, doar ca pana acum nu am vazut caini agresivi cu copiii,decat daca, la randul lor, au fost agresati).

Copiii cresc emotional deoarece emotiile lor sunt oglindite si acceptate. Oglinzile nu tin predici, nu dau sfaturi si nu pun presiune pe nimeni (cum ar fi, dimineata, sa auzi: „Ce-i cu fata asta de drogata? Fetito, baga-ti mintile in cap si culca-te mai devreme! (sau mai scurteaza partea cu sexul, in cazul unor oglinzi invidioase si reprimate)). Oglinda parentala ii arata copilului cum este, il ajuta sa fie martor la propria lui experienta si asta, in sine, dincolo de neplacerea momentului (frica nu e o chestie placuta), este ceva profund recompensator. Copiii „curajosi” pentru a face pe plac parintilor risca sa devina adulti hiper-controlati, detasati in sens nevrotic de trairile lor si predispusi, cum altfel, sa devina la randul lor parinti pentru care cainii sunt „draguti” iar interiorul copiilor lor o mare necunoscuta.

„Nu are de ce sa-ti fie frica, nu o sa te muste”, inainte de experienta, desi pare un mesaj asigurator in realitate este unul nepotrivit deoarece copilului chiar ii este frica. Aceea este experienta lui prezenta. In lumea lui interioara, deocamdata, cainele este o chestie paroasa in care nu poti avea incredere. Hai sa incepem de aici pentru ca, stii ceva, chiar aici suntem! Viata nu sta pe loc: dupa ce frica este recunoscuta cu simplitate, ea se poate retrage pentru a lasa o alta traire sa iasa la suprafata, de exemplul curiozitatea („cum o fi, totusi, sa ma apropii un pic de el?”-momentele acestea, in care copilul securizat, deoarece nu i s-au negat sentimentele si nu a fost abandonat emotional, face un pas care caine, nu foarte convins dar nici complet refractar, luptandu-se cu propria lui ambivalenta si reusind,spontan, cu fortele lui, sa o invinga, pentru mine, spectator intamplator si entuziast, sunt incantatoare-vrei sa stii si cat de dese?). Putem forta viata, sunt constient de asta, dureros constient, iar societatile noastre violente cu mediul inconjurator si periculoase, pe termen lung pentru multe specii (nu si pentru gandaci, ei rezista cu succes), demonstreaza din plin afirmatia mea. Dar o putem si insoti, mirandu-ne, iubind-o pe cat posibil, admirandu-i evolutia si fiind alaturi de ea (oricat as incerca, nu pot fi alaturi de tantari, minuscule fiinte nesuferite si vampiri de profesie). Un copil este viata in dezvoltare. El se teme de caini adorabili asa cum noua ne este frica de monstrii si demonii care bantuie prin mentalul colectiv prescolar, hraniti de figuri dubioase imbracate in negru (uneori si in albastru). Sigur ca exista pericole iar unii caini trebuie supravegheati atent. Tot asa unele frici sociale sunt legitime. Insa a face diferenta intre pericole reale si imaginare si a avea rabdare ca povestile infricosatoare pe care ni le spunem, copii sau adulti, sa se auto-consume, precum o lumanare, mi se pare  abilitati ce merita exersate, fiind pretioase pana la sfarsitul vietii. Cu adultii speriati de monstrii infioratori din dulapul limbic (nicio legatura cu limba) inca sunt nerabdator, dovada clara a propriei mele imaturitati. Dispun insa de „pudra anti-monstri”, comandata direct de pe Amazon.com (sau Nil.com, le cam incurc), foarte eficienta (gremlinii o detesta, pur si simplu). Ma simt astfel mai in siguranta si chiar am inceput sa pun mana pe ei.


Publicat

în

de către

Etichete: