Cine a avut curiozitatea (sau a fost obligat de profesori) sa deschida un manual american de psihologie sociala si, rasfoindu-l, sa fi ajuns si la capitolul cognitiei sociale, a fost, probabil, impresionat de felul in care oamenii isi formeaza impresiile si, ulterior, actioneaza in baza lor. Scriu acest articol inspirat de un altul, din Business Insider, peste care am dat, intamplator, in aceasta dimineata. Acesta contine un fel de harta mondiala a stereotipurilor nationale. E destul de amuzanta desi, pe alocuri, poate da si fiori. Pentru italieni, noi, romanii, suntem „hoti” in timp ce finlandezii sunt „fabricanti de telefoane” iar tarile baltice sunt locuite de „triburi baltice”. Pentru elvetieni suntem „saracii din sud”, italienii sunt „lumea a treia”, scotienii sunt „alcoolici”  in timp ce suedezii sunt „ca noi, dar mai plictisitori”. Pentru britanici suntem doar niste „imigranti”, spre deosebire de norvegieni, care sunt o colectie de „triburi jegoase dar bogate”. Pentru americani Spania e un fel de Mexic, noi suntem asociati cu Dracula, Marea Britanie este „Mummy” iar tarile scandinave sunt o uniune socialista. In sfarsit, pentru polonezi suntem doar „tigani” in timp ce Franta e plina cu „pussies”.

Sigur ca nu trebuie sa luam in serios aceste evaluari publicate in editia de astazi a unui website american lansat in 2009 si condus de un tip caruia i s-a interzis sa mai lucreze pe Wall Street, dupa ce a fost condamnat pentru frauda. Insa stereotipurile reprezinta un lucru foarte serios, mai ales daca esti interesat sa fii tratat corect de alti oameni si, la randul tau, sa nu cazi in capcana discriminarilor. Psihologia sociala le studiaza de mult timp si astfel a descoperit, pe rand, efectul de priming, amorsajul si profetia care se autoimplineste. La ultima o sa ma refer in continuare, desi nu am scris-o cu bold. Iar experimentul pe care l-am ales este unul destul de popular, in cercurile educate. Cu toate acestea, din cate am putut remarca, nu este  nici inteles pana la capat, nici tratat intr-un mod critic, mai ales de cei care citesc psihologie fara sa detina o expertiza in domeniu.

In 1966 (si nu in 1968:atunci a fost publicata cartea) Robert Rosenthal si Lenore Jacobson i-au pacalit pe profesorii de la o scoala elementara in urmatorul fel: La inceputul unului scolar au administrat copiilor un test capabil, chipurile, sa prezica performanta scolara in viitorul apropiat. Dar testul nu masura asa ceva (iti spun si numele lui dar nu-l cauta deoarece nu exista: „The Harvard Test of Inflected Acquisition”). Cei doi psihologi au scris numele copiilor pe cate o bucatica de hartie, le-au pus intr-o palarie si au extras, la intamplare, cateva biletele (20% din copiii din fiecare clasa). Acestia au fost numiti „bloomers” iar profesorii lor au fost informati ca vor inflori, din punct de vedere intelectual, in curand.

Apoi au plecat si s-au mai intors la sfarsitul anului scolar. Masurand inteligenta copiilor cu acelasi test IQ (veritabil) pe care l-au folosit si la inceput, au realizat, cu uimire, ca cei 20% etichetati, din start, drept „bloomers”, au inregistrat un salt de 4 puncte IQ. Altfel spus, asteptarile au devenit realitate iar profetia s-a implinit. De ce?

Deoarece profesorii i-au tratat diferit pe copii. Repet, copiii nu erau, in medie, diferiti, insa profesorii au fost indusi in eroare (psihologii le-au plantat un stereotip in cap, ca sa raman intr-o ambianta vegetala). Ce inseamna ca i-au tratat diferit? Simplu: le-au oferit mai multa atentie, le-au zambit mai des, au fost mai calzi, le-au dat mai multe sanse de a raspunde. Consecinta: un progres intelectual al copiilor.

Minunat, nu-i asa? Cine spunea ca inteligenta este in proportie de 50-70% heritabila? (adica este puternic influentata de gene) Iata ce efect uimitor poate avea un mediu ofertant. Hai sa-i determinam pe profesori sa-si schimbe asteptarile in raport cu copiii si vom avea un salt in IQ care-i va face sa moara de invidie si pe vecinii extraterestri, putin disponibili, deocamdata, sa ne viziteze, poate din motive asociate cu nivelul de sofisticare mentala.

Acest efect (efectul Pygmalion) a fost replicat de alte studii, intr-o mare varietate de scoli. Ar trebui sa ne dea de gandit. Totusi, sunt cateva lucruri, apropo de gandire, pe care entuziastii le pierd din vedere:

  1. Efectul nu este mare (doar cateva puncte)
  2. Efectul este aproape nul atunci cand profesorii isi cunosc bine copiii din clasa.

Raudenbush (1984) a demonstrat ca in cazul profesorilor care isi cunosteau elevii de cel putin cateva saptamani salturile asteptate nu s-au mai produs. Gandeste-te ca esti profesoara si „stii ce le poate pielea” copiilor din clasa ta, adica ai deja o impresie definita in raport cu ei. Crezi ca un psiholog cu barba, insotit de o tanara asistenta, relativ sexy, in ciuda cosurilor de pe fata, te va convinge ca Marean are un potential intelectual neobisnuit cand tu ai fost deja expusa la un numar ametitor de perle? Sau, parinte fiind, poate un strain care manevreza cateva foi pompos numite „teste” sa te determine sa crezi in inteligenta superioara a fiului tau care se taraste de la o corijenta la alta, de ani buni?

Rosenthal insusi a revenit asupra propriului studiu in 1994. E bine sa fim informati si sa cunoastem mecanismele psihologice, mai ales daca lucram cu alti oameni (parinti, profesori, manageri, consilieri). Pe de alta parte, exista riscul unei intelegeri superficiale, mai ales daca, pe vremea cand eram noi insine scolari sau studenti, nu ne-a indrumat nimeni in directia dezvoltarii abilitatilor de gandire critica. Poate de astazi, cel putin in privinta fenomenului profetiei autoimplinite (varianta „efecte asupra IQ-ului”), esti o persoana mai avizata. Sau poate asta e doar asteptarea mea!

R. Rosenthal & D.B. Rubin, ‘Interpersonal Expectancy Effects: The First 345 Studies’, The Behavioural and Brain Sciences, vol. III (1978) 377-86

R. Rosenthal (1994), „Interpersonal expectancy effects:a 30-year perspective”, Current Directions in Psychological Science

Rosenthal, R., & Jacobson, L. (1966). Teacher’s expectancies: Determinants of pupils’ IQ gains, Psychological Reports, 19, 115-118

 

 

 

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin