Din cand in cand am ocazia de a vedea  (cu un pic de groaza) in ce fel sunt intelese ideile mele despre responsabilitate si comunicare (ideile „mele” dar nu in sensul ca le-am produs eu, sunt vechi de cand lume-si nu vorbesc metaforic, in acest articol chiar ma refer la o scoala de gandire antica). X vine si imi spune:”In sfarsit l-am confruntat pe Y (parinte, partener, sef, amant, prieten)”. Am invatat sa-mi suspend judecata, pentru un timp, asa ca intreb (nu fara o urma de suspiciune): „Si ce i-ai spus?” Iar la o analiza mai atenta, constatam impreuna ca marele act de curaj a fost, nu de putine ori, un sir de reprosuri, acuzatii si condamnari, nici macar deghizate, ale celuilalt.

Responsabilitatea pentru experienta traita este inteleasa gresit drept judecata, si uneori insulta, a celuilalt, asociata cu atribuirea de intentii, cauze sau motive greu verificabile sau fanteziste de-a binelea. „Ma simt abandonata de tine” este o propozitie foarte diferita de „M-ai parasit fara sa-ti pese de mine”. Studentii mei din anul 1, daca nu au uitat deja la o saptamana dupa ce am discutat la seminar, vor recunoaste aici diferenta neta dintre limbajul de tip „eu” (in care exista asumarea responsabilitatii: „este sentimentul meu de abandon, izvorat din istoria si asteptarile mele” si limbajul de tip „tu” (in care responsabilitatea este negata iar celalalt este considerat cauza prima a experientei personale).

Nu suntem antrenati sa vorbim despre noi insine (sa identificam in noi sursa oricarei reactii emotionale, atitudini sau impuls, evident, in relatie cu o persoana sau un eveniment exterior). Inca de mici suntem expusi unui limbaj culpabilizant si nu este de mirare ca, odata stapani pe acest fabulos instrument (limbajul) incepem sa-l folosim in cel mai pur pattern evolutionist (sa ne impunem propriul interes, atribuind vina pentru greseli sau nereusite cuiva din afara noastra). Insa adevarul dureros este ca, daca am esuat, am ratat sau nu am excelat, responsabilitatea acestor evenimente interne, si felul in care sunt percepute, ne apartine.

In viziunea mea, care ar putea parea stranie, viata traita in acest fel, desi inevitabil dureroasa, dispune de o  minunata eleganta pe care o caut mereu la oameni (si la mine) si nu o gasesc decat rareori (ceea ce o face cu atat mai pretioasa). Mi se pare ca stoicii sunt primii care au descoperit asta (in Europa). A nu-i invinovati pe altii pentru destinul tau, nu ti se pare ceva extraordinar de frumos? Eu caut acest tip de frumusete in fiecare zi (in conditiile in care sunt atras si de frumusetea fizica a femeilor, motiv pentru care am ajuns la o buna flexibilitate a gatului). Off, de as intalni-o mai des! (sau daca as putea sa o provoc mai frecvent) A-ti asuma responsabilitatea pentru ceea ce simti si pentru soarta pe care o ai (sau de care nu poti fugi, deocamdata), in ochii mei, este un fapt estetic. Este ca si cum cineva isi imbraca cel mai bun costum in ziua executiei sale publice. Un om care este alungat din cetate gaseste puterea de a face un semn prietenesc, de „la revedere”, celor care detin puterea, fiind mai multi (si nu, in mod necesar, mai luminati la minte)

Sa nu te plangi, sa renunti la cautarea de tapi ispasitori, sa nu arati cu degetul, altfel spus, sa-ti asumi cu demnitate propriul destin, oricat de nefavorabil sau tragic, iata ce ne invata, de aproape 2.000 de ani, cativa filosofi (Zenon din Kition, Chrysippos din Soles, Seneca, Epictet si Marc Aureliu) cu minti patrunzatoare, probabil necunoscuti in raport cu idolii de azi ai generatiei Internet (fiind ignorant si conservator, nu-i pot enumera). Gasesc o nesfarsita frumusete in acest gen de atitudine si sunt capabil sa rememorez, sapatamani in sir, o situatie la care am fost expus, intr-un fel (observator) sau altul (actor). Insa nu pot scapa nici de polul opus: ma simt dezamagit pana la dezgust si aversiune de interventiile ostile (mai ales cand sunt premeditate, o culme a relei vointe), de victimizare, de lacrimile demonstrative, de ceea engleza a surprins atat de bine prin self-pity sau poor little me.

Intre eleganta si rafinament emotional, pe de o parte, respectiv uratenie si maniere arhaice, pe de alta parte, cu dese escale in between (de ce imi vine in cap The Cure in clipa asta?), ma misc zilnic, reusind sa ma impiedic, uneori si sa cad. Nu sunt un exemplu bun desi lucrez de mult timp in aceasta directie. Nu cunosc insa nici alte modele de rol, ceea ce ma linisteste intrucatva si ma asigura de conditia mea umana. Umana, am zis, prin urmare suficient de norocoasa, din cand in cand (vezi inceputul), pentru a intalni si a contempla un moment de eleganta intrupat intr-un om sau o extensie a lui (un sms, un mail, o carte).

Un stoic, probabil, o stoica, pardon (mi-e teama de Gloria Steinem) ar merge la un salon de frumusete in pre-ziua mortii ei. Ar dori, cred, sa moara frumoasa (desi nu ar avea, personal si postum, niciun beneficiu din asta). Fara a rivaliza cu lucizii ganditorii din timpul lui Cicero, sau dinaintea lui) putem incerca, totusi, once in a while, ceva din spiritul aristocratic al asumarii depline a responsabilitatii pentru vietile noastre. Putem trai fara a mai spune „din cauza ta” (sau sunt doar un lunatic ametit de mix-ul halucinogen filosofie-psihoterapie?). Putem accepta intamplarea nenorocita, vitrega sau doar iritanta, experimentand, in schimb nobletea unui „da” spus din toata inima Vietii, indiferent ce ne-a scos in cale, din sacul ei lung de miliarde de ani-lumina. Ti se pare o exigenta imposibila, venita de la un ins norocos si netraumatizat? (aha, vezi cum incepi sa dai vina?). Poate nu este. Poate e doar o alternativa mai sexy (in sensul lui Norretranders) la deja plictisitoarele roluri de victima si persecutor. Oricum va veni o zi in care nimic din ceea ce este nu va mai fi. Dar tocmai de aceea, de ce sa nu traim mai frumos?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin