O pasare migratoare de dimensiuni mici (seamana cu un porumbel). Traieste si in Elvetia, si in Spania, si in Japonia sau India. In timpul imperecherii masculul si femela stau impreuna cateva zile („saptamana de miere”). Apoi femela alege cuiburile unor pasari cantatoare mai mici si depune acolo ouale. Si pleaca (fara sentimente de culpabilitate). Asa e in familia cuculidelor. La cuci, mai pe scurt.

Dar povestea nu se termina aici. Puiul de cuc, clocit cu devotament orb de parintii lui adoptivi (un fel de foster care), iese din ou si, daca are ocazia, arunca celelalte oua din cuib („adevaratele” progenituri, ca sa zic asa). De ce face asta? Din acelasi motiv pentru care un copilas vrea sa-si ucida (sau sa-si raneasca fratiorul sau surioara): competitia pentru resurse. Parintii, fie ei oameni sau pasari, nu dispun de cantitati infinite de hrana, atentie, grija sau mangaieri. Prezenta unor rivali (alti pui/frati care isi doresc acelasi lucru) micsoreaza sansele de supravietuire. Solutia pare logica: rivalii trebuie indepartati. Puiul de cuc face asta cu o determinare feroce (si puiul de om incearca, dar cu mai putin succes evolutionist)

Si acum, intrebarea: stie puiul de cuc ce face? Este el constient de fapta lui? (ucigasa, cruda, cum vrei sa-i spui) Mai mult decat atat, putem spune ca si-a planificat actiunea? („chestiile astea mici din jurul meu sunt un pericol si trebuie sa scap de ele cu prima ocazie cand ramanem singuri”) Intrebarea mea, de fapt, este mai generala: are puiul de cuc minte? (si, prin extensie, puiul de vultur, de pantera, de sobolan, de delfin, de om) Este evident ca el actioneaza cu un motiv. Putem spune, totusi, ca e vorba de un motiv pe care il cunoaste, adica si-l reprezinta, sau este un motiv de care doar noi, oamenii capabili de gandire, suntem constienti iar el nu?

Poate ti se pare ciudat insa raspunsul la aceasta intrebare antreneaza consecinte morale. Daca puiul de cuc are minte, atunci lui ii pasa de ceea ce se intampla (de exemplu, s-ar supara daca este impiedicat in comportamentul lui „fratricid”). Poate fi satisfacut de reusita si deprimat de esec. Sau isi poate uita imediat fapta, pentru a nu fi coplesit de vinovatie („tocmai am omorat, azvarlindu-i din cuib, trei puisori inocenti”). Puiul de cuc inzestrat cu gandire, chiar primitiva, are interese sau nevoi pe care intentioneaza sa le protejeze. Daca cineva il impiedica, pentru el, actiunea respectiva are semnificatie morala. Si pentru mine, normal, agentul interventionist (cel care ii ocrotesc „fratii”, in absenta parintilor)

Daca tu crezi ca puiul de cuc are minte (si alte animale, voi reveni in curand) esti obligat sa-ti reprezinti situatia la care asisti (se intampla in fata ta) in termeni morali. Daca nu intervii, stopand crimele, intr-o anumita masura, esti vinovat (complice-nu ai facut nimic, desi puteai face). E posibil, totusi, sa nu simti nicio urma de vinovatie (doar sa fii uimit de intamplarile din natura). De aici rezulta ca nu atribui minte puiului de cuc (desi tu ai putea crede asta, avand o constienta mai redusa a cine esti tu). Nici puiul de cuc, nici fratii lui, decedati prematur, nu au minte (nu stiu ce fac, nu sunt constienti de durere, nu reflecteaza asupra actiunilor prezente sau viitoare). Neavand minte, nu este important ce li se intampla. Putem lasa lucrurile sa se desfasoare in voia lor, sunt doar procese naturale. Nu are rost sa consumam energie mentala pretioasa pentru a intelege, in cazul in care le atribuim minte, ce ar fi necesar de facut (deoarece ar fi vorba de fiinte sensibile, inzestrate cu ceva special-mintea).

Cunosc oameni convinsi ca unele animale au minte. Ei se comporta, insa, ca si cum nu ar crede asta (si nu-si dau seama). Mi se par caraghiosi. Pentru mine e limpede ca a atribui minte unui animal (puiului de cuc, de pilda) ma introduce (pe mine, omul care fac asta) intr-o ecuatie morala din care face parte si respectivul animal. Asa cum sunt revoltat de agresarea unui copil de 5 ani (caruia ii atribui minte, sper ca pe buna dreptate), la fel sunt indignat de brutalitatea sau rautatea cu care este tratat un animal (de un vanator, sa zicem). Stiu ca ar fi de datoria mea sa intervin desi, in anumite circumstante, inteleg ca este mai bine sa nu o fac („cine sunt eu sa-i spun bunicutei care isi loveste salbatic fetita, sau doat tipa isteric la ea, sa inceteze?”). Cu toate acestea, in forul meu interior, sunt furios si ii spun cuvinte grele (sau ma descarc ulterior, in discutia cu un prieten)

Eu unul, nu cred ca puiul de cuc are minte. Cred ca este asemenea unui robot mai sofisticat, adica urmeaza proceduri atomatizate, selectate de evolutie (pentru ca s-au dovedit eficiente). Nu cred ca isi reprezinta ceea ce face, adica nu dispune de un sistem intern de categorii. Sunt linistit vazand (sau auzind) cum actioneaza, tot asa cum nu sunt impresionat (din punct de vedere moral) de o broasca cu o limba imensa, inghitind fulgerator o musca la fel de inconstienta.

Nu stiu insa prea bine unde sa trag linia. Am facut cercetari si am inteles ca nimeni nu stie (adica nimeni nu poate prezenta dovezi convingatoare:”maimutele bonobono au minte, ba nu, si cainele meu are minte, si motanul cu care s-a imprietenit”). Nu stiu nici macar daca un foetus de 10 sapatamani are minte (o lume subiectiva). Pentru a fi sincer pana la capat, inclusiv in cazul oamenilor, uneori, imi apar indoieli („nu e in toate mintile” sau „unde ti-a fost mintea?”). Cred cu putere ca mintea este o proprietate emergenta (si nu un dat, un cadou de la un zeu invizibil). Cu puiul de cuc am transat lucrurile. Dar un miel, oare el gandeste si simte? Si de Paste, daca „da”, se comit sute de mii de agresiuni fizice si morale de catre oameni mandri de religia lor?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin