In 1990, trei premii Oscar au fost confiscate de un film inspirat din activitatea lui Oliver Sacks (ale carui carti, in opinia mea, ar trebui sa fie lecturi obligatorii pentru toti cei care se formeaza ca psihologi, consilieri sau psihoterapeuti-pentru curiosi:doua sunt deja traduse de Humanitas). Robin Williams era doctorul, Robert de Niro era pacientul aflat de multi ani intr-o stare catatonica, urmarea nefericita a unei epidemii din anii ’20 (numele filmului este „Awakenings”). Suferind de encephalitis letargica, Leonard este literalmente trezit la viata de un medicament nou (suntem la sfarsitul anilor ’60), L-Dopa, un precursor al dopaminei (numele complet este levodopa). Dopamina este un neurotransmitator al excitatiei (cu un nivel scazut in creierul lui Leonard). Cu alte cuvinte, dopamina este acel ceva din capetele noastre care ne stimuleaza, ne pune in miscare, ne electrizeaza (pasionatii de astrologie vor face imediat legatura cu Uranus, presupun). Sfarsitul filmului nu este chiar pozitiv (efectele L-Dopa nu sunt durabile iar efectele secundare sunt greu de suportat)

De ce amintesc de acest film? Pentru a face legatura cu un studiu de la Mayo Clinic, din 2005. L-Dopa este folosit in tratamentul bolii Parkinson, asemenea Mirapex-ului. Studiul, condus pe 11 pacienti, a revelat, ca urmare a folosirii celui de-al doilea medicament, aparitia unor comportamente compulsive stranii (care nu apar in cazul L-Dopa). Mai exact, toti pacientii, la intervale de timp diferite (de la o luna la un an) au dezvoltat patologii ale jocurilor de noroc. Un pastor de 54 de ani a inceput sa joace la cazinoul din localitate, ascunzandu-se de sotia lui (nu se stie daca si de enoriasi). Un pensionar de 64 de ani a pierdut in 6 luni 200.000 de dolari. Niciunul dintre acesti oameni nu mai jucase vreodata. In mod evident, era vorba de un efect neasteptat al tratamentului (ascuns, in unele cazuri, chiar in fata doctorilor). Se pare ca receptorii dopaminergici (D3, din sistemul limbic) nu raspundeau corespunzator (in cazul L-Dopa era supraactivat libido-ul).

Si acum sa ne imaginam un terapeut care dispretuieste neurostiintele (sau le acorda o importanta scazuta). Incercand sa inteleaga comportamentele pacientilor lui (virtuali-e un experiment de gandire), va avansa diferite ipoteze. De pilda, in cazul pastorului, ar putea spune ca dezvolta o atitudine de rebel in raport cu tatal lui autoritar (pe care il proiecta asupra lui Dumnezeu), angajandu-se intr-un comportament interzis. Sau ne putem imagina ca, contra-identificat cu un tata marginalizat social (din cauza unei dependente oarecare, de exemplu de alcool), in cele din urma nu mai are forta interioara de a i se opune si incepe sa-i repete destinul. Pensionarul, pe de alta parte, o pedepseste pe mama lui, acum bolnava si avand nevoie de tratament, pierzand exact banii ce o puteau salva. Si daca nu esti de acord cu ipoteza aceasta, poate o accepti pe urmatoarea: repeta destinul unui strabunic (pe care nu l-a cunoscut), un om care, in ultimii ani de viata, devenise si el un jucator inrait (la cursele de cai). In baza acestor ipoteze, terapeutul va dezvolta un plan de interventie (va urmari accesul la experintele blocate, constientizarea si experimentarea lor deplina). Nimeni nu poate nega caracterul rational si bine intentionat al acestei interventii. Cu toate acestea, cum sper ca se poate vedea, explicatiile comporatamentelor compulsive sunt cu totul altele. Ele sunt de natura biologica.

Imi plac foarte mult oamenii disponibili pentru a face conexiuni si a pune in relatie lucruri ce par indepartate unele de altele. Insa uneori aceste competente nu folosesc la nimic, ba se pot dovedi chiar daunatoare (in sensul irosirii de timp si energie). Nu toate cauzele sunt de natura psihologica (desi afecteaza profund emotiile, cognitiile sau comportamentul). Uneori e vorba doar de biochimie. Cei mult prea indragostiti de psihologie (printre care m-am numarat si eu) ar putea deschide o fereastra a mintii lor si catre neurostiinte. Asa cum le spuneam ieri unor specialisti la a caror formare am participat, cred ca psihoterapiile, in anii ce vin, daca nu se vor deschide catre neurostiinte, vor muri incet dar sigur (nu ma refer la disparitie ci la comprimare si enclavizare). Nu avem de ce a ne teme de cele mai noi descoperiri din perimetrul unui organ pe care nu-l vedem niciodata (creierul). Si nici nu mi se pare o atitudine matura (ci profund orgolioasa) aceea de respingere a cautarilor si eforturilor unor oameni dedicati si inteligenti. Intoleranta si pretinsa superioritate intuitiva nu folosesc la nimic si sunt mai potrivite pentru gradinita si after-school. In anii care ne privesc de undeva din viitor, psihologii un pic speriati de neuropeptide sau cortexul cingulat si specialistii in neurostiinte cu dificultati in a intelege efectul identificarilor sau coeziunii de grup sunt asteptati, asa mi se pare mie, sa-si dea mana si sa devina prieteni. Cu riscul de a gresi, numesc asta unificare.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin