Scriu cu intarziere despre un om pentru care am o mare admiratie. S-a nascut acum doua zile (26 martie-articol publicat pe 28.03.2010). Este singurul psihoterapeut care a trait intr-un lagar de concentrare (de fapt in trei, unul din ele fiind Auschwitz-Birkenau). Sotia, fratele si parintii lui au murit in lagarele naziste. Putem spune, prin urmare, ca a pierdut cei mai dragi oameni in infernul lagarelor naziste. El insusi a fost in pragul mortii, imbolnavindu-se de febra tifoida. Dar a supravietuit. De fapt nu doar atat (oricum este o performanta). Prin felul in care a trait a devenit un model. A intemeiat o scoala de psihoterapie, logoterapia, raspandita acum in toata lumea (logoterapia apartine de orientarea existentiala). Este al treilea vienez care a lasat o mostenire intregii umanitati, dupa Freud si Adler. A scris 32 de carti. A primit 29 de doctorate onorifice. „Man’s Search for Meaning” este considerata de Libraria Congresului American in primele 10 carti ale lumii (i-am obligat pe studentii mei (de la acea data-n.m) sa o citeasca). A murit in 1997, la 92 de ani, fiind productiv pana in ultima clipa a vietii lui. Am sentimentul de nezdruncinat ca a incarnat principiile in care a crezut tot timpul, adica a unificat teoria (credintele) si practica (actiunile). Mai pe scurt: a trait o viata plina de sens.

Sunt sustinatorul neconditionat al oamenilor care au un sistem de valori semnificative si cauta sa le actualizeze, in ciuda obstacolelor sau indoielilor de moment. Sunt fericit si numai sa aud de oameni care simt ca viata este un lucru minunat si merita traita frumos. Ii pretuiesc pe cei care o protejeaza si o sprijina sa se dezvolte, simtindu-se impliniti in timp ce fac asta. Si ma simt alaturi de cei care isi asuma pe deplin responsabilitatea pentru vietile lor, evitand sa caute vinovati pentru esecuri, nerealizari sau asteptari inselate. Mi se pare ca exista maretie intr-un om care traieste un anumit sentiment si accepta ca acea traire izvoraste din el, renuntand la jocul periculos si inutil de a proiecta vina. Poate pentru ca am astfel de exigente am ajuns sa am putini prieteni si sa cunosc extraordinar de multi oameni. Nici pentru mine aceste standarde nu sunt accesibile insa prefer sa le pastrez pentru a iesi din oceanul nediferentiat al responsabilitatii difuze. Am gustat din cupa dulce-amara a libertatii responsabile si mai vreau desi nu mi-e usor si adesea ma prabusesc, asemenea unui copil care incearca sa stea pe propriile lui picioare. Pentru ca ce altceva este responsabilitatea?

Omul despre care scriu in acest articol a demonstrat ca se poate trai si altfel, ca poti crede cu putere in ceva, anume ca viata e plina de sens, si ca poti face acel ceva sa devina viu, sa capete „carne si oase”. Exista un drum anume pe care noi il avem de parcurs. Acest drum nu este ales ci descoperit si asumat in mod curajos. Suntem meniti sa facem ceva anume. Nu stim niciodata daca vom reusi. Dar merita sa incercam. Merita sa inaintam in propria noastra frica, chiar si atunci sau mai ales atunci cand frica devine spaima in fata mortii. Acest om, pe care il elogiez cu un pic de intarziere, a trait in acest fel care pe mine ma umple de speranta. Ce altceva de pe lumea asta se poate compara cu oroarea unui lagar nazist? Si nu atat faptul ca a supravietuit acestei experiente ma impresioneaza ci modul in care a trait ulterior, dandu-i un sens. La facultatile de psihologie viata si opera lui ar merita un curs special. Nu i-am spus numele, nu-i asa? Viktor Frankl.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin