In stilul ei inconfundabil, care ii va aduce siruri (Fibonacci?) de admiratori respectiv persoane ultragiate, daca se va cupla vreodata, intr-un alt sens, cu o editura, Rodica Ionescu mi-a trimis ceea ce pare a fi o recenzie:
Tu-mi spui mie că raţa-mpunge, când ea măcăie şi fuge? (sau „Despre adevăruri în relaţia de cuplu”)
Mă trezesc într-o frumoasă zi de vară cu o micuţă criză în căsnicie. Ce să fie, ce să fie oare asta? Iute caut pe net, dau search pe google unor cuvinte cheie (marriage crisis, criză în căsnicie, crise du marriage, matrimonio crisis, ehekrise – ptiu, drace! „ehe” îi zice căsniciei în nemţeşte…un nume cam scurt pentru un lucru atât de complicat) în speranţa că voi găsi soluţii. Şi, făcându-mi rondul de seară pe şcoala-de-psihologie şi pe site-ul cu oamenii zeificaţi, ce să vezi: dau peste ditamai reclama cărţii „Will Our Love Last (”A Couple’s Road Map)” a lui Sam Hamburg, 2001, Simon & Schuster. Nu mi-ar fi dat ghes să o împrumut dacă nu aş fi recunoscut în finalul scurtei prezentări o situaţie cu care mă confruntam chiar eu: „Ţi se intâmplă şi ţie să vrei ca, la sfârşit de săptămână, să pleci din oraş, anywhere, iar partenerul sau partenera ta, în mod sistematic, să-ţi propună un week-end liniştit în casă?”. “Da, da, mi se întâmplă – încep eu hărmălaia dialogică (adică eu cu mine) din interiorul meu – mi se întâmplă; doar că invers”. Gata! Asta a fost! Las google-ul în pace şi cer cartea. Nu ţi-o voi prezenta ca atare, ci voi prezenta ceea ce am înţeles eu din ea.
Suntem extrem de îndrăgostiţi. Păsărelele cântă deasupra capetelor noastre nu numai la prima ora a dimineţii, ci şi în pauza de prânz de la birou sau în mijlocul şedinţelor inter-departamentale, când băgăm o maşină de rufe la spălat, când şeful ne anunţă că tocmai ni s-au tăiat 30 de procente din salariu pentru că am fost surprinşi navigând pe site-uri deocheate în timpul serviciului, când ne certăm pentru un loc de parcare în faţa blocului etc. Cântă, cântă şi iar cântă. Nu simţim decât vibraţii în tot corpul, sângele ne este pus în mişcare din senin, gândurile obsesive cu privire la Zeus al nostru sau Afrodita noastra nu ne lasă liniştiţi nici măcar când stăm pe closet. Of, viaţă! Se cheamă că suntem „mystified by love” (nepotrivită alăturarea dintre expresia asta şi closet, dar nu glumesc: se întâmplă şi atunci). Stăm noi ce stăm în starea senzaţională de mistificare până când păsărelele pleacă. Dar nu pleacă toate în acelaşi timp, hoţomanele, ci pleacă una câte una, în aşa fel încât nici nu ne dăm seama că vraja s-a topit. După o vreme, când n-a mai rămas picior de păsărică deasupra capului nostru (Don’t! nu încerca să îţi imaginezi poziţia asta în mintea ta formerly mystified by love şi sexually obsessed), punem mâna pe o statistică şi ce ne văd ochişorii (până deunăzi acoperiţi cu 16 perechi de ochelari de soare de diverse culori, cu precădere roz sau galben auriu aşa cum străluceşte soarele într-o zi de vară): „Half of all marriages break up. As for the other half, you know that many of those people are not happy”. WTF? Nu e de bine. Statisticile astea trebuie să fie greşite cumva. Sunt măsluite sigur. Îţi spun eu că e făcătură.
Bine, hai. Hai totuşi să vedem de ce spun oamenii ăştia că aşa se întâmplă.
În primul rând, dacă tot odele de amor nu îţi mai cântă în creieraş toată ziua, îndrăzneşti să îţi arunci ochii asupra miturilor unei relaţii fericite. Iată-le:
- Lipsa comunicării duce la o relaţie nefericită. Deci, mit! Nu uita!
Atunci când relaţiile încep să se destrame, acest lucru nu se întâmplă pentru că cei doi parteneri nu ar fi neapărat buni comunicatori. Desigur că se poate şi aşa, însă de cele mai multe ori, nu acesta este motivul. Cercetările susţin că dacă am urmări doi soţi care nu reuşesc să comunice unul cu celălalt în momentele când comunică cu terţii, am constata că sunt perfect capabili să poarte discuţii coerente, să se facă înţeleşi, să înţeleagă, să accepte. Se pare că problemele în căsnicie nu sunt cauzate de problemele de comunicare, ci mai degrabă problemele în căsnicie cauzează dificultăţile în comunicare. Deci: „nu pentru că urli la mine ca disperata în loc să îmi vorbeşti frumos, avem noi probleme în mariaj; dimpotrivă: pentru că avem probleme în mariaj, urli la mine ca disperata.” Problema fundamentală în relaţiile nefericite nu este comunicarea, ci mai degrabă înţelegerea celuilalt. Partenerii, atunci când le lipseşte acel ceva despre care voi scrie mai jos, înţeleg ce spune celălalt, însă nu înţeleg cum de partenerul poate spune aşa ceva, cum de partenerul poate gândi şi simţi în felul acesta. Hamburg oferă un exemplu ilustrativ: e ca şi cum ai fi într-o încăpere cu cineva cu care porţi o discuţie foarte interesantă şi pasionată despre un anumit subiect, cu o mică excepţie: aveţi puncte de vedere total opuse. Nu e ca şi cum nu ai înţelege ceea ce spune celălalt, însă pur şi simplu nu poţi pricepe cum poate gândi în felul acesta, în condiţiile în care…nu-i aşa…punctul tău de vedere este cel corect, iar al lui e cel greşit.
Pentru ca o căsnicie să fie fericită, partenerii nu trebuie doar să fie capabili a înţelege ce afirmă celălalt, ci trebuie să înţeleagă „din rărunchi” experienţele / sentimentele / trăirile din spatele cuvintelor celuilalt. Nici mama empatiei nu rezolvă asta! Doar compatibilitatea o poate face.
- Angajamentul duce la o relaţie fericită. Totally wrong!
Angajamentul puternic este mai degrabă un rezultat al unei relaţii fericite decât un factor ce conduce la o relaţie fericită. Există căsnicii în care, deşi angajamentul unuia faţă de celălalt este puternic, „păsărelele” sunt plecate de mulţi ani prin ţările calde, iar tristeţea este stăpâna casei în care cei doi îşi târăsc nefericitele lor vieţi. Cu tot angajamentul din lume! Angajamentul nu garantează fericirea. Angajamentul garantează doar că respectiva relaţie nu se va sfârşi, pentru că cei doi vor trage suficient de puternic cu dinţii de legătura lor încât să nu îi dea drumul. Ceea ce e ok până la un punct. Doar să nu aibă pretenţia de a ne păcăli că sunt fericiţi. Atâta tot le cerem. Să recunoască!
Concluzie: cât de angajaţi suntem în relaţie depinde de cât de fericiţi suntem. Nu invers! Mi-a plăcut cum citează Hamburg din experienţa sa: „I have seen lots of couples who are committed because they are happy, but I have never seen a couple who were happy because they were committed.” Bun!
- Căsnicia implică muuuultă muncă. E grea, dar…nu-i aşa…asta e căsnicia, right? No. Wrong again!
Cui îi place munca? Nimănui : -). Cui îi place să fie nevoit ca atunci când ajunge acasă să fie nevoit să se chinuie, să lupte pentru a-şi menţine relaţia în bună regulă? Cui nu-i place să fie relaxat şi să trăiască liniştit, neprefăcându-se, fiind aşa cum e şi cu toate acestea, iubit şi acceptat? Nu spun că efortul nu există. Spun doar că atunci când eşti fericit în relaţia ta, efortul nu mai este perceput ca efort, ci mai degraba ca amuzament.
Concluzie: „Happy marriage feels easy. It doesn’t feel like hard work.” Bun şi de data asta!
Un alt mit la care face referire Hamburg este cel prin care oamenii cred că s-au înstrăinat unul de celălalt, că s-au schimbat („nu mai e la fel”, „parcă a devenit altă persoană”…). De fapt partenerii nu s-au schimbat, ci au fost aşa de la început, însă identităţile noastre (mai ales în faza de îndrăgostire) nu erau suficient de formate şi distincte (remember? Senzaţia de fuziune de la început, care nu îţi permite să îl percepi pe celălalt ca fiind o persoană separată) încât să putem vedea asta.
Ce diferenţiază o căsnicie fericită de una nefericită? Răspunsul este următorul: compatibilitatea.
Persoanele similare în valori, priorităţi, gusturi, obiceiuri, opinii, interese, se vor înţelege mult mai bine şi se vor respecta cu adevărat, spre deosebire de cei care au mult prea puţine lucruri în comun. Nu este obligatoriu să fii similar cu partenerul în toate ariile vieţii, însă în cele mai importante arii: da, este.
Cele trei dimensiuni ale compatibilităţii sunt:
- „Oooof, iar ai pus ceasul la 5 dimineaţa şi l-ai amânat din 5 în 5 minute până când mi-a pierit şi urmă de somn. De ce nu te poţi trezi şi tu la 10, ca mine? Ce mama naiba! E duminică! Dacă nici măcar în weekend nu mă scuteşti de ţârâitul ceasului tău, ce să mai zic de timpul săptămânii….”
„Tot timpul vrei să mâncăm la restaurantul acela cu ierburi şi verdeţuri. Da’ nu mai pot! Hai să luăm cina la restaurantul unde este servită cea mai gustoasă vită argentiniană din lume. Faptul că mă duci mereu doar acolo unde vrei tu, timp în care mă uit la ceas din minut în minut, doar-doar om pleca mai repede, mă scoate din minţi.”
“Tu crezi că gunoiul se duce singur? De o viaţă nu vrei să faci nimic în casa asta. Iar atunci când faci, nici măcar nu faci ca lumea.”
“Ai înnebunit? Cum să dau 50.000 de euro pe o maşină? Nu mai bine începem amândoi să mergem zilnic cu bicicletele? Ar fi mult mai sănătos atât pentru mine, cât şi pentru tine, am sta în aer liber, am polua mai puţin mediul. În plus, pentru Dumnezeu, e mult mai ieftin!…şi ştii că sunt zgârcită…”
“Iar mergem la maică-ta? Nu se mai poate aşa. Suntem căsătoriţi de trei ani şi în fiecare duminică, am, n-am chef, trebuie să iau masa de prânz la ai tăi. Efectiv nu mai suport. Vreau să fac cu totul altceva în singura mea zi liberă din săptămână.”
“Vreau în vârf de munte. Asta ar fi a n-spea vacanţă pe care o petrecem în Insulele Seychelles. Nu mai suport. Nu înţelegi că pentru mine concediul ideal este cu cortul, izolat, fără stimuli prin preajmă, eventual fără apă curentă, fără lumină şi cu frica de urs în sân?”
“Nu mai lua copilul în braţe când plânge pentru că va deveni un răsfăţat. Lasă-l acolo în pătuţ. Nu pricepi că în felul în care alegi să reacţionezi îl vom transforma într-un mic monstru manipulator?”
Aceasta este dimensiunea compatibilităţii practice. Dacă partenerii sunt similari, aceştia vor cădea în mod spontan de acord asupra anumitor aspecte practice din vieţile lor, implicit nu vor fi nevoiţi să facă compromisuri peste compromisuri şi să depună eforturi pentru a menţine un nivel acceptabil al fericirii în cuplu.
Crezi că într-un cuplu oamenii se pot schimba unul pe celălalt? Poate că aşa este într-o anumită măsură, însă oare cel care adoră vârful de munte, va ajunge peste o vreme să urască vârful de munte şi să adore insulele exotice? Problemele care apar după un timp se datorează faptului că fiecare dintre membri nu se schimbă în funcţie de celălalt (sau dacă se schimbă, nu o face fără efort şi fără regrete că renunţă la o parte din el), ci se schimbă devenind din ce în ce mai mult el însuşi. Hamburg spune: „The point is that over the life cycle, people gradually realize who they really are and become more purely and more intensely that person.”
Dimensiunea practică poate fi analizată ţinând cont de următoarele aspecte din vieţile noastre:
– Modalitatea de a face bani (precum şi dorinţa de a face bani);
– Modalitatea de a cheltui banii; de exemplu: tu vrei maşina cea nouă, chiar dacă asta înseamnă să te îndatorezi la bancă; ea în schimb, doreşte să pună banii la ciorap. Sau: tu vrei doar haine de firmă, în timp ce partenerul este extrem de mulţumit dacă se îmbracă din Dragonul Roşu.
– Treburile casnice şi în general legate de cămin
– Timpul liber
– Relaţia cu familiile
Nu e nimic rău în a fi într-un fel sau altul. E rău atunci când nu te potriveşti cu partenerul. Chiar dacă par mărunţişuri, ele se adună şi focul poate izbucni în orice moment.
- „Ceeee? Sex oral? Nu iau scârnăvia aia în gură! Nici să nu te gândeşti!”
”Iar sex? Păi nu am făcut şi ieri? Te rog, iubito, iartă-mă, dar am obosit. Cred că de cinci ori pe săptămână e suficient. Nu pot chiar de şapte. Ce spui? A, nu, nu, nu înseamnă că nu te mai doresc. Sunt doar obosit şi nu simt nevoia să o facem mai des.”
Aceasta este dimensiunea compatibilităţii sexuale.
…care se împarte în:
– Confortul legat de sexualitate (cât de relaxat eşti cu privire la asta, dacă te simţi confortabil să vizionezi filme de profil împreună cu partenerul, mai ales dacă el / ea îşi doreşte asta, dacă te îmbujorezi când partenerul face glume deocheate etc.)
– Interesul în ceea ce priveşte sexul (cât de des şi cât ar trebui să dureze partida)
– Stilul sexual (quickie? pe larg? cu preludiu? fără preludiu? etc.)
- „Nu pot să cred că iar vrei la biserică. Ce mă tot baţi la cap cu Dumnezeul tău şi cu rugăciunile de seară? Ştii bine că Dumnezeu nu există, aşa că de ce îţi pierzi vremea cu asta? Nu mai bine duminica dimineaţa în loc să te baţi cu toate babele la slujbă, am face…de pildă, sex?”
„Nu-mi doresc copii. Eu sunt un trubadur. Sunt făcut să hoinăresc, să bat lumea în lung şi în lat, să dansez pe mese, să îmi ajut prietenii, am un miliard de activităţi care îmi dau sens în viaţă. Nu am nevoie să îmi îngrop viaţa în scutece. Ştiu, iubito, că îţi doreşti să fii mamă, dar nu crezi că viaţa ar fi mai fun fără să ne-o complicăm aiurea?”
Aceasta este dimensiunea compatibilităţii în planul valorilor.
Întrebare de pus înainte de a te angaja într-o căsnicie: „Dacă partenerul sau partenera mea ar fi bărbat (ca mine) sau femeie (tot ca mine), ar putea să îmi devină cel/cea mai bun(ă) prieten(ă)? Cine ne sunt cei mai buni prieteni? Nu cumva oamenii care ne înţeleg no matter what, cei care sunt suportivi, cărora le putem împărtăşi orice lucru şi care eventual, sunt şi de acord cu noi? Nu cu ei ne place să ne petrecem timpul? Dacă da, atunci de ce ne alegem parteneri de cuplu atât de diferiţi?
Afirmaţii de bifat pentru a identifica compatibilitatea în planul valorilor:
– Putem discuta aproape despre orice, fără frică şi jenă
– Privim lucrurile în general în aceeaşi manieră
– Suntem de acord în privinţa lucrurilor importante (atenţie! am spus „acord” venit de la sine, nu „compromis”).
– Ne dorim aceleaşi lucruri
Deşi fiecare dimensiune dintre cele trei are o importanţă aparte, totuşi poate exista fericire în cuplu chiar dacă pe cei doi îi uneşte doar compatibilitatea în planul valorilor. Atâta timp cât cei doi sunt pe aceeaşi lungime de undă (a.k.a. „planul valorilor”), vor avea un sentiment de comuniune / prietenie unul cu celălalt şi nu se vor simţi singuri şi neînţeleşi în relaţie, iar asta va compensa oarecum lipsa compatibilităţii practice şi/sau sexuale.
Dimensiunea valorilor este de-a dreptul fascinantă, motiv pentru care îţi sugerez să citeşti cartea, întrucât dacă mă apuc eu să povestesc ce am înţeles, nu mă mai opresc. Aşa că prefer să nu încep.
A avea posibilitatea de a fi în permanenţă cel / cea care suntem cu adevărat ne produce un puternic sentiment de confort şi de fericire. Când ne aflăm într-o relaţie cu cineva care nu ne înţelege şi când nu ne simţim liberi de a ne arăta în întreaga noastră splendoare (doar pentru că celălalt nu poate înţelege de ce suntem aşa şi nu poate accepta că suntem aşa) se poate numi că suntem oricum, dar nu fericiţi. Aici sunt întru totul de acord cu Hamburg, deşi pe alocuri (ocazional) am simţit că o ia pe cărări. De pildă, eşti „trubadur”, iar soţia este o „casnică”. Îţi e confortabil să stai închis în casă doar de dragul ei? Da, poate o vei face o perioadă, dar „trubadurul” din tine îţi va da ghes din ce în ce mai mult pe măsură ce îl ignori. O vei iubi în continuare? Da. Vei fi fericit fiind şi tu „casnic” doar de dragul ei”? Nu. Sau: îţi doreşti copii, dar ea nu îşi doreşte. Poţi rămâne în căsnicia respectivă doar din iubire pentru ea? Da. Vei fi fericit atâta timp cât cel mai puternic vis pe care îl ai rămâne neîmplinit? Nu.
Încă un lucru care mi-a atras atenţia: dragostea romantică nu durează toată viaţa, deci nu visa la cai verzi pe pereţi! Precursorul pentru dragostea romantică este atracţia sexuală. Aceasta determină dragostea romantică, în timp ce cea din urmă se transformă cu puţin noroc (şi fără efort!) în „lasting love”. Combustibilul pentru dragostea romantică este limitat, în timp ce combustibilul pentru „lasting love” poate fi nesfârşit.
„Once you and your partner have gotten past the stage of romantic love, the affirmation and caring between you – love, in short – can continue only if you have the mutual understanding and respect that come from being similar enough to each other – that is, compatible.”
Deci? Dragostea învinge totul? Bullshit. Citeşte cartea lui Sam Hamburg şi vei vedea că dragostea, dacă nu este însoţită de compatibilitate, este înfrântă până la final. Desigur, dacă ai o rezistenţă nemaipomenită la frustrare, poate învinge, dar de ce să îţi transformi relaţia într-un război în care fiecare trebuie să se lupte pentru a fi el însuşi?
And to cut a long story short, concluzia este următoarea:
Realitatea 1: Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, pentru că dacă ar fi trăit, s-ar fi povestit şi ce s-a întâmplat după ce prinţul şi prinţesa s-au căsătorit.
Sau
Realitatea 2: Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar asta pentru că prinţul şi prinţesa au fost compatibili.