De cate ori ai auzit expresia asta? Insotita, uneori, si de un „imi pare rau, nu pot sa ma schimb”. Cel care o formuleaza implicit, si adesea direct, solicita acceptarea ta neconditionata. Am unele comentarii de facut in aceasta directie.

Mai intai, vreau sa diferentiez lucrurile care se pot schimba (comportamentele, de exemplu) de cele care nu se pot schimba sau e nevoie de mult timp pentru asta (predispozitii, tendinte temperamentale, structuri profunde ale personalitatii). Si unde sa asez exprimarea emotionala? As pune-o in prima categorie si, in continuare, voi analiza expresia din titlu referindu-ma strict la ea.

X, de fiecare data cand se infurie, incepe sa devina violent in limbaj (de la comentarii acide si ofensatoare pana la replici primitive, brutale sau abjecte). „Trebuie sa ma iei asa cum sunt, nu ma pot schimba”. Serios?

Y, de cate ori se simte ranita, incepe sa-si planga de mila. I se pare ca lumea e pur si simplu rea sau ca s-a nascut intr-un secol nepotrivit (sau a nimerit intr-un oras sau grup de prieteni nepotriviti) Comportamentul ei nu face pe nimeni sa se simta bine (nu poti ajuta pe cineva convins de dramatica lui suferinta) si cu toate acestea nu-l schimba. „Ce vrei sa-mi faci, asa sunt eu!” Draga Y, esti sigura de asta?

Scepticismul meu este in mod deliberat ironic. Acestea sunt doar 2 cazuri (dintr-o multitudine) in care „Imi pare rau dar asa sunt eu si trebuie sa ma iei asa cum sunt daca vrei sa fim prieteni/parteneri/iubiti” nu-mi pare nimic altceva decat o scuza facila pentru indisponibilitatea de a creste (din punct de vedere psihologic). A te refugia in comodul „asa sunt” neaga responsabilitatea pe care o ai fata de propria ta dezvoltare. Este un pact facut cu inertia, apatia si, pe termen lung, singuratatea emotionala (cine crezi ca va veni sa bea apa de la un izvor secat?). In plus, expresia pe care o analizez este co-extensiva cu credinta gresita ca sinele este static (ceva ce nu se schimba si, eventual, este dat o data pentru totdeauna). De fapt, adevarul psihologic este exact pe dos: noi suntem procese, suntem predestinati curgerii si schimbarii (nu in sensul haosului sau instabilitatii emortionale), suntem facuti pentru a ne depasi limitele si a patrunde pe noi teritorii interioare. Stagnarea („asa sunt eu, ce vrei acum?”) nu doar ca nu reprezinta o solutie adaptativa ci chiar este periculoasa a la longue, deoarece viata se schimba tot timpul si e nevoie sa o insotim, in oglinda, pentru a-i face fata. E adevarat, schimbarile nu se produc dintr-odata insa nimeni nu cere asta.

Pentru a intra intr-o relatie semnificativa cu X sau Y am nevoie sa-i stiu angajati pe drumul evolutiei personale, oricate alunecari, cazaturi sau accidente va implica acest drum. „Asa voi fi toata viata, obisnuieste-te cu asta” pentru mine nu este o optiune atunci cand am in vedere lucruri care pot fi si merita sa fie schimbate. Nu e de mirare, cu un astfel de credo, ca am ajuns sa am putini prieteni (si sute de cunostinte) ‚Asa sunt eu si cu asta basta” imi pare nu doar o tragica abdicare de la datoria noastra de a deveni o persoana (o fiinta integrata) ci si un anestezic ieftin impotriva propriei neputinte.

Si unde este faimoasa acceptare de pe toate gardurile psihoterapiei? Sunt cumva incongruent cu principiile de baza ale acestei profesii? Nu cred. Sunt gata sa accept experienta ta din aici si acum insa vreau sa stii, pe termen lung (aici nu ma refer la relatia terapeutica, un caz special de relatie interumana), exista o serie de comportamente la care sunt sensibil, pe care nu le tolerez si vreau sa le controlezi. Nici in terapie nu as accepta, ca pattern, un comportament jignitor sau necuviincios al clientului meu (si nici nu mi s-a intamplat asa ceva pana acum). Doar de dragul speculatiei, cum ar fi sa te scuipe cineva, de fiecare data cand va vedeti? (sper ca exemplul e relevant)

Oamenii se schimba pentru ca cineva important pentru ei ii intelege cum sunt si le accepta emotiile (si nu comportamentele, precizez obsesiv pentru cei care citesc in stare de transa) dar si pentru ca vor cu adevarat sa se schimbe. In absenta acestei dorinte personale (purtatoare nobila a unei valori) acceptarea mea exceptionala se poate dovedi nu doar inutila ci si o invitatie la exploatare si ridicol („pot face ce vreau, oricum nu zice nimic”). Surpriza! Traim intr-o lume in care exista standarde si norme de comportament si in care „copiii”, in cele din urma, se strang in camera lor, fiind exclusi de la treburile celor maturi.

„Asa sunt eu” este o forma nefericita de auto-indulgenta, deci de iubire infantila de sine. Nu este nimic altceva decat a te lasa coplesit de reactii si trairi emotionale, un fel de a te „balaci” intr-o apa in care nimeni altcineva nu vrea sa intre. Latura nelipsita este acting out-ul, descarcarea emotiei intr-un comportament care agreseaza, raneste sau nu respecta granitele celuilalt. Ma opun acestui acting out! Refuz sa cooperez cu o tendinta regresiva. Pentru mine, a creste inseamna a admite emotiile si a le integra Eului, adica a le manifesta constient. Doar copiii, si nici ei mereu la fel, sunt exceptati de la aceasta conditie, deoarece au un Eu slab. Si chiar in cazul lor, responsabilitatea construirii unui Eu puternic ramane in picioare, doar ca nu se intampla de pe o zi pe alta (si Dumnezeu, in faimosul mit, a avut nevoie de 7 zile, inclusiv pentru a se odihni dupa o activitate obositoare)

Exigenta mea poate parea socanta pentru cineva obisnuit cu autovictimizarea sau rasfatul nevrotic. Nimeni nu ne obliga sa mergem pe acelasi drum. Daca tu, X sau Y, crezi ca viata merita traita in acest fel, cine as fi eu sa te opresc? Credinta mea este ca oamenii se pot schimba si reusesc sa o faca daca sunt sustinuti, stimulati si simt nevoia unui progres. Dintr-o astfel de nevoie rezulta angajamentul personal, pe care il pretuiesc, il caut si, atunci cand se concretizeaza, il admir fara rezerve. Da, fac exercitii de admiratie. Cine urmeaza, va rog?

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin