Dorin Agapie este psiholog. Paul Thagard este filosof si director al unui program de studii in stiinte cognitive la University of Waterloo, Canada. Din intalnirea lor a rezultat recenzia de mai jos:

„The Brain and the Meaning of Life” by Paul Thagard, 2010, Princeton University Press.

Ce este realitatea? Cum cunoaştem realitatea? De ce merită să trăim? Ce anume este „corect” sau „greşit”?

Sunt patru întrebări ale căror răspunsuri Paul Thagard le oferă în această carte. Întrebările par destinate unor cursuri de filosofie, însă explicaţiile au substrat psihologic şi neuroştiinţific. La o primă vedere, capitolele par să nu aibă legătură între ele, însă autorul a realizat un întreg traseu, astfel încât cititorul să înţeleagă pe deplin explicaţiile oferite.

Naturalismul neural este abordarea filosofică îmbrăţişată de autor, prin intermediul căreia oferă răspunsuri la întrebări fundamentale (vezi mai sus cele patru exemple) făcând legături la descoperirile recente din ştiinţă – psihologie şi neuroştiinţe – aceste domenii fiind cele mai de încredere surse, pentru explicaţiile oferite la întrebările despre realitate, cunoaştere, sensul (în viaţă) şi moralitate.

În prezenta recenzie nu voi putea să acopăr cele patru întrebări, aşa că am decis să mă opresc doar asupra uneia dintre ele.

De ce merită să trăim? sau Care este sensul vieţii?

Martin Seligman a remarcat că cele trei „surse de sens” sunt dragostea, munca şi joaca. Majoritatea oamenilor îşi găsesc sens în viaţă şi motive de a trăi din aceste trei surse, indiferent dacă persoanele sunt sau nu religioase. Din punct de vedere neuroştiinţific, ceva contează pentru tine, dacă reprezentarea neurală (în creier) a acelui ceva, este asociată cu generarea de emoţii pozitive (de plăcere). Paul Thagard acceptă această teorie ca fiind explicaţia sensului vieţii prin trei motive. Primul, deoarece explicaţiile alternative precum viziunea nihilistă că viaţa nu are niciun sens, cea teologică prin care sensul este furnizat de Dumnezeu sau de alte fiinţe/domenii/lucuri spirituale şi cea simplistă conform căreia sensul vieţii este doar fericirea şi nimic mai mult au probleme serioase, nefiind bazate pe o gândire ştiinţifică. În al doilea rând, există numeroase dovezi psihologice şi sociologice prin care dragostea, munca şi joaca sunt baza obiectivelor învestite cu valoare în viaţa oamenilor. În al treilea rând, există dovezi din neuroştiinţe care indică că scopurile şi nevoile legate de dragoste, muncă şi joacă se interconectează cu cogniţia şi partea emoţională a creierului, astfel încât motivează acţiunile desfăşurate în viaţă.

 

Fericirea – cum de nu este ea sensul vieţii?!

Nivelul de fericire în viaţă depinde de nivelul realizării obiectivelor personale. Dar nu există niciun motiv (întemeiat) prin care să credem că oamenii urmăresc obiectivele propuse doar ca paşi mai mici la obiectivul mare de fericire. Fericirea este o condiţie temporală (precum alte emoţii), însă obiectivele personale şi semnificaţiile care derivă din ele pot fi de (lungă) durată.

 

O viaţă cu sens nu este cea în care fericirea este atinsă prin realizarea obiectivelor, ci una în care există obiective valoroase pe care le urmăreşti. Două dintre obiectivele învestite cu valoare de către oameni – creşterea copiilor şi munca la sarcini provocatoare – nu sunt întotdeauna surse de fericire. Poate ai simţit uneori „pe pielea ta” că atunci când lucrai la o anumită activitate (eu am inclus aici şi studiul pentru examene) nivelul stresului creşte implicit, fericirea ta descreşte, însă realizarea lor îţi oferea sens. Legat de copilaşi, oricât de drăguţi ar fi ei, Daniel Gilbert a strâns dovezi din numeroase studii, conform cărora, nivelul de satisfacţie maritală descreşte dramatic după naşterea primului pui de om în cuplu (da, scade nivelul fericirii când ai un copil) şi creşte după ce pleacă ultimul copil de acasă (mă bucur pentru părinţii mei în acest caz).

 

Astfel, obiectivele legate de muncă (sarcini provocatoare) şi cele care se împletesc cu manifestarea dragostei (creşterea copiiilor) oferă sens în viaţa oamenilor, în ciuda problemelor pe care le aduc interferenţei cu nivelul de fericire. În mod asemănător şi obiectivele legate de joacă, precum dorinţa de a fi cel mai bun într-un anumit sport nu se asociază mereu cu un nivel al fericirii ridicat, însă sunt valoroase prin motivaţia şi direcţia stilului de viaţă.

 

O viaţă cu sens nu este una în care toate obiectivele tale au fost satisfăcute, ci este viaţa care te motivează în realizarea activităţilor (scopuri pe mai multe planuri). Fericirea poate deriva din utilizarea drogurilor (vezi experienţele LSD), acumularea de bogăţii şi (uneori) lipsa responsabilităţilor, însă urmărirea unor obiective profunde precum creșterea copiiilor sau realizarea unor task-uri dificile pot diminua nivelul de fericire. Poţi avea fericire fără prea mult sens în viaţă şi sens în viaţă fără prea multă fericire. În concluzie, fericirea nu se identifică cu sensul în viaţă.

Scopurile sunt reprezentări neurale învestite emoţional prin intermediul cărora îţi imaginezi lumea, iar pe tine în rol principal. Având scopuri în viaţă nu vei avea automat şi un nivel de fericire ridicat, însă te vor motiva să realizezi acţiuni care vor contribui la succes şi la evitarea eşecului. Sensul vieţii nu ar trebui privit precum o stare binară. Ai sens în viaţă vs. nu ai sens în viaţă. O viziune mai potrivită este o axă pe un continuum de la (foarte) puţin sens în viaţă până la (foarte) mult sens în viaţă.

O „reţetă” pentru a te situa cât mai aproape de partea pozitivă a axei este formată din 4 „ingrediente”:

 

  1. Să ai scopuri pe care urmează să le realizezi.
  2. Unele scopuri să le fi realizat (total sau parţial) deja.
  3. Scopurile să fie interdependente.
  4. Scopurile să fie valoroase din punct de vedere obiectiv.

 

Dragostea.

Well-being-ul este realizat (şi) prin relaţii interpersonale pozitive şi apartenenţa la reţele sociale. Dragostea romantică se manifestă prin reacţii fiziologice, psihologice şi comportamentale specifice. Euforie, putere de concentrare a atenţiei ridicată, gânduri obsesive, dependenţă emoţională şi energie intensă. Helen Fisher (click-bonus, un TEDtalk) a studiat dragostea romantică prin intermediul fMRI-ului. Neural, dragostea romantică se asociază cu activitate intensă în regiuni care mediază sentimentul recompensei prin eliberarea de dopamină, în special zona ventral tegmental şi nucleus accumbens, împreună cu activitate ridicată în insula, cingulate anterior şi amygdala.

Există o corelaţie ridicată între izolarea socială şi un nivel al well-being-ului scăzut şi dovezi din neuroştiinţe conform cărora durerea fizică şi cea socială au mecanisme similare de activităţi în anumite regiuni ale creierului.

 

În teoria lui Martin Seligman, dragostea, cea care oferă sens în viaţă este văzută per ansamblu ca sentiment şi poţi integra aici dragostea romantică, iubirea pe care o porţi prietenilor, copiilor, părinţilor, sau umanităţii în general. Orice fel de sentiment de iubire învestit pentru cineva, sau ceva. Poate chiar şi pentru zei imaginari. Deşi nu el îţi oferă propriu zis scopul în viaţă (cum ar putea crede o persoană religioasă), iubind un zeu contribui la sensul vieţii prin manifestarea dragostei.

 

Munca.

Stabilirea unor scopuri influenţează atât satisfacţia în activitate cât şi performanţa. Obiectivele bine stabilite servesc la o atenţie concentrată (pe scop), mobilizarea efortului, persistenţă ridicată şi strategii de dezvoltare. Stabilirea unor scopuri este (mai) eficientă când obiectivul este specific, provocator, abilităţile persoanei în cauză sunt potrivite, este acompaniat de feedback, recompense şi suport social. Oamenii îşi aleg munca pentru suport financiar (job),  statut (carieră) sau/şi pentru realizarea/dezvoltarea interioară (vocaţie). Astfel activitatea desfăşurată este o sursă pentru sensul în viaţă nu doar prin câştigarea unui venit sau unei reţele sociale extinse ci în special prin motivele interne asociate cu activarea reţelelor neuronale specifice rezolvării de probleme. Activităţile care au obiective provocatoare, însă realizabile, oferă indivizilor motivaţie şi plăcere, deoarece adoptarea şi realizarea obiectivelor este o funcţie semnificativă în sistemul emoţional al creierelor umane. Pentru majoritatea dintre noi, ducerea la final a unui obiectiv care te provoacă este o sursă mai mare de satisfacţie decât lipsa de responsabilităţi.

 

Joaca.

Este specifică copiiilor? Nu, personal cred că este prioritară copiiilor şi specifică oamenilor (fie ei şi adulţi). Joaca este implicarea în activităţi amuzante şi de recreere, nefiind important un „rezultat serios”. Este realizată de dragul ei. Pentru plăcerea jocului. În timpul jocului, se eliberează opioide în sistemul nervos. Cercetarea neurofiziologică asupra jocului încă este în plină dezvoltare, însă informaţiile actuale din studii sugerează că jocul este amuzant datorită efectelor neurochimice.

 

Nu toate formele de dragoste şi muncă sunt egale în sensul oferit vieţii, iar unele forme (relaţii abuzive, muncile rutiniere) sunt contraproductive. Dragostea, munca şi joaca sunt valoroase dacă reuşesc să satisfacă nevoi umane vitale.

 

Nevoi psihologice.

Eduard Deci şi Richard Ryan au propus o teorie solidă despre motivaţia umană, identificând trei nevoi psihologice fundamentale: competenţa, autonomia şi relaţionarea. Deoarece dragostea, munca şi joaca duc la satisfacerea acestor nevoi, avem un motiv în plus să credem că sunt dimensiunile ce oferă sens vieţii.

Competenţa este nevoia umană de a te simţi eficient în activitatea desfăşurată şi învestirea energiei în sarcini provocatoare. Ea îndeamnă individul la căutarea şi desfăşurarea activităţilor ce se mulează pe abilităţile sale.

Autonomia este nevoia umană de a simţi că activităţile întreprinse sunt alese şi susţinute din proprie iniţiativă şi permite individului organizarea propriului comportament ca o expresie a propriilor interese şi valori.

Relaţionarea este nevoia de a simţi un sentiment de apropiere faţă de ceilalţi prin intermediul ataşamentelor şi sentimentelor de securitate, apartenenţă şi intimitate. Este sentimentul conexiunii cu cei pe care îi iubim.

 

Satisfacerea acestor nevoi este corelată cu un nivel ridicat al well-being-ului, iar diferenţele individuale şi contextele sociale care împiedică îndeplinirea acestora sunt corelate cu motivaţie şi performanţă scăzută. Activităţile din cele trei domenii, dragostea, munca şi joaca, pot contribui semnificativ la satisfacerea celor trei nevoi fundamentale psihologice. Munca este importantă în special pentru competenţă. Dragostea duce clar la nevoia de relaţionare, iar joaca se poate împleti cu autonomia. Acestea sunt principalele corelaţii, însă o imagine mai clară şi reală (pentru well-being ridicat) este că fiecare dintre cele trei dimensiuni satisface într-o măsură diferită toate cele trei nevoi fundamentale. De exemplu, la muncă (oricare ar fi ea) ne place să ne simţim buni în ceea ce facem (competenţa), să ne alegem singuri domeniul de activitate (autonomia) şi să facem parte sau să lucrăm cu oameni agreabili (relaţionarea). La fel putem extinde şi pentru dragoste şi joacă.

 

Menţionam la începutul recenziei că autorul a realizat un „traseu” prin capitolele sale pentru a răspunde la cele 4 întrebări:  Ce este realitatea? Cum cunoaştem realitatea? Care este sensul vieţii? Ce anume este „corect” sau „greşit”?. Acest traseu este compus din: definirea înţelepciunii – definirea gândirii ştiinţifice – „revoluţia creierului” şi clarificarea ideii că „panoul de comandă” al întregii noastre vieţi este acest organ – cum percepem realitatea care ne înconjoară – sistemul emoţional care are la bază (doar) creierul – cum luăm decizii şi stabilim scopuri – de ce merită să trăim – ce nevoi avem în viaţă și ce este o viaţă etică şi de unde provine ea. La final, în ultimul capitol P. Thagard oferă răspunsuri şi la întrebări (oarecum) neaşteptate: care este sistemul politic cel mai indicat; cum ne putem ajuta de creativitate; ce este cunoaşterea matematică şi de ce există lumea.

 

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin