Cineva mi-a trimis, ieri (anul trecut-n.m.), un link la un filmulet genial de pe Youtube („Moments”, inspirat de cartea unui specialist in neurostiinte). Acum-uri sau clipe efemere din vietile oamenilor, in mod evident incarcate cu ceva special. Nu stia si nici nu avea cum sa stie ca in aceeasi seara, timp de mai bine de 3 ore, si eu si altii am fost martorii privilegiati ai unor momente la fel de emotionante, doar ca intretesute (curgatoare). Nu mai vazusem de mult timp lacrimi ce pareau a nu se mai termina vreodata, intrerupte, la un moment dat, de furia legitima a unui copil privat de prezenta unui parinte (furie exprimata prin lovituri adevarate-nimeni nu a fost ranit, folosim manusi de box).
Lasata sa se manifeste, simtind siguranta unui grup hranitor (doar aceste grupuri functioneaza ca forte terapeutice), Viata intrupata pentru o vreme intr-un seaman al nostru, al tuturor, ne-a purtat prin realitatea unor emotii dureroase si nevoi neimplinite, prin textura toxica a unui scenariu scris, re-scris si pre-scris cu mult timp in urma, si nu in ultimul rand, prin subteranele unor credinte nesanatoase, intemeiate pe porunci arhaice .
Pentru cineva care se intalneste aproape in fiecare zi cu Mama, Tata si Copilul, si dramele lor nerostite, negate sau impachetate frumos, aceste intamplari ar putea parea, de la un anumit punct, plictisitoare prin repetitia lor. Nimic mai neadevarat! Desi mecanismele psihologice sunt, intr-adevar, limitate (iar un student constiincios dar lipsit de intuitie psihologica le-ar putea invata pe de rost, in buna traditie academica) emotiile nu sunt niciodata aceleasi. Da, exista lacrimi, si aseara au curs minute in sir, insa ochii din care vin aceste lacrimi sunt mereu altii si asta face si lacrimile unice. Nici furia ce inclesteaza pumnii nu este aceeasi deoarece mainile apartin mereu altcuiva. Vazand aceste lucruri din nou si din nou, dar niciodata la fel, si daca nu as vrea si tot as fi obligat de realitate sa sustin diferentierea, sa militez pentru identitate, sa pretuiesc unicitatea, sa caut si sa stimulez originalitatea. Nu ma consider un norocos, deoarece fondul de contrast al acestor fenomene, experimentate intr-un cadru special, este lumea ne- sau partial diferentiata, uniformizarea, ipocrizia, bancul de heringi sau musuroiul, nelipsitele masti, obisnuintele confortabile, indiferenta superioara sau cinica, zambetul de fotograf si siguranta unei inchisori colective.
Viata este un pic (ra)sucita daca un terapeut este regenerat chiar de clientii pe care ii asista, si poate ca lucrurile nu ar trebui sa sta asa, insa acesta este exact cazul meu. Ca si in grupul despre care vorbeam, uneori este asa de multa energie in stare pura in aer incat e imposibil sa nu o absorb. Asa ca uite cum stau cu ea la 3 noaptea incercand sa-i dau un sens. Cand ma simt devitalizat si obosit stiu ca nu am lucrat bine. Oamenii asistati sa-si cunoasca demonii si sa-i infrunte in mod curajos adesea nu stiu ca-i ajuta, la randul lor, pe cei care ii insotesc prin intuneric, sa-si sporeasca sau sa-si recupereze lumina. Asa ca , sub impresia acestei seri, as vrea sa le multumesc! Suntem facuti pentru a ne sustine unii pe altii, in nestiute feluri. Cineva cade si un altul il ajuta sa se ridice, devenind mai sigur de propriul lui echilibru sau doar intelegand ca, oricat ar incerca, nu poate sa zboare. Trebuie sa invete sa traiasca la sol.