Freud era convins ca toate impulsurile noastre sunt salbatice si irationale. In natura umana nu exista nimic innascut orientat spre crestere psihologica, de aceea copilul trebuie supus unei presiuni socializatoare. In contact cu mediul, reprezentat in primul rand de parinti, copilul si pulsiunile lui amorale sunt imblanziti (in structura personalitatii apare Eul si apoi Supraeul). Lasat liber, copilul nu-si va elabora niciodata singur aceste doua componenete, adica nu se va umaniza.

Pana la un anumit punct ii dau dreptate lui Freud (si urmasilor). Este clara existenta impulsurilor care au nevoie de limite pentru a nu transforma viata intr-un haos. Lasata de capul ei, pulsiunea agresiva devine agresivitate maligna, adica ranire a cuiva (fizica sau psihologica) in absenta oricarui scop rational (de exemplu pentru a te proteja, ca in legitima aparare). La fel, pulsiunea sexuala neingradita si cautarea placerii cu orice pret fac viata intolerabila. Exista impulsuri periculoase si ele au nevoie de limite clare. Insa nu exista doar atat. Aici este punctul in care ma despart de Freud si ma alatur psihologiei umaniste. Sunt convins ca in natura umana exista tendinte sanatoase. Exista ceva organic, aflat in orice om, orientat spre dezvoltare. Acest ceva nu trebuie inventat sau internalizat, transmis prin educatie sau inghitit cu forta. Exista deja, inca din momentul conceptiei. Cineva l-ar putea numi „sufletul”. Evit astfel de formulari vagi. Prefer sa-l vad ca pe un potential pozitiv innascut. Rogers si Maslow ii spun nevoie de autoactualizare. Intreaga psihologie umanista depinde de acest construct teoretic si ofera astfel o viziune mai optimista asupra naturii umane. Freud este profund pesimist. Pentru el omul e doar o maimuta socializata (si cine poate nega ca unii oamenii nu sunt asa?). Nu doar ca ma deprima aceasta perspectiva asupra vietii dar ceva adanc din fiinta mea imi spune (dar nu mereu) ca nu este asa. Pentru a fi mai exact: nu este doar asa. Suntem mamifere, e limpede. Ne aparam teritoriul, ucidem (plante si animale) pentru a putea trai, ne reproducem, exploram mediul in cautare de resurse. Suntem insa si buni, calzi, generosi, iubitori, altruisti. Stiu, toti acesti factori prezenti in personalitate poti fi intelesi ca expresia sublimata a pulsiunilor. De aceea psihanaliza este considerata reductionista. Reduce ceea ce este elevat si superior la ceea ce este primitiv si grosier. Mintea rationala imi spune ca acest argument este solid (e suficient sa-mi amintesc de lagarele naziste si de „nazistii” in piele de miel din zilele noastre). Insa eu nu sunt doar gandire obiectiva. Simt. Cu mult timp in urma, cand am descoperit psihologia umanista, am inteles ca viata mea nu va mai fi niciodata la fel. Existau, in psihologie, oameni cu idei asemanatoare. Ei veneau dinspre universitati, nu din miscari spirituale obscure sau religii imbibate de dogmatism. Carl Rogers si Abraham Maslow au fost eroii mei. La fel Carl Gustav Jung, discipolul preaiubit al lui Freud, cel care a indraznit sa se intoarca impotriva tatalui. La fel Karen Horney si Eric Fromm, exclusi din curentul psihanalizei clasice. Am crescut cu acesti „parinti”. Ii pretuiesc si am incercat sa-i motivez pe tineri sa intre in contact cu ideile lor. Sunt idei care sprijina viata si o fac atragatoare, astfel incat sa merite sa fie traita frumos. Nu uit nicio clipa de psihopatologie. Da, exista cu adevarat tulburari psihice grave, imposibil de vindecat (dar care pot fi tinute sub control, cu o medicatie potrivita si sprijin terapeutic), dupa cum exista parti nevrotice ale personalitatii si, in anumite cazuri, chiar grupuri sau societati nevrotice. Este Umbra care ne insoteste sau ni se arata mereu, oriunde (si de care, cum altfel, oamenii se tem, de aceea incearca sa o nege, sa o rationalizeze sau, la propriu, sa fuga de ea; toate aceste incercari, si altele asemenea lor, sunt condamnate sa esueze; daca exista Lumina atunci exista si Umbra si cel mai bine este sa incerci sa-i faci fata).

Dar dincolo de patologie, dincolo de antisocial, vulgar, depravat si ostil avem, cu totii (sunt idealist), acest sambure innascut de umanitate, aceasta nazuinta de a evolua, de a fi altfel, de a creste in complexitate. Impulsul este inca slab, vocea lui poate fi acoperita cu usurinta de alta nevoi sau dorinte. Este fragil si trebuie protejat si hranit. Oare cu ce si in ce fel de circumstante? Cu dragoste,bineinteles! Mai mereu, cand altcandva? Imi plac foarte mult oamenii creatori, cei inclinati sa produca, sa-si aduca o contributie pozitiva, sa imbogateasca realitatea. Ei mi se pare ca sustin viata. In ei samanta a inflorit. Ce placere sa-i cunosti sau doar sa te bucuri de roadele muncii lor. Ma ingrozesc persoanele distructive, cele care  cauta ziduri nu pentru a adauga un nou etaj ci pentru a darama ceea ce un altul a construit. Cei mai inteligenti o fac, desigur, in numele unor principii. Insa daca privesti cu atentie vei vedea ura, invidia, lacomia, orgoliul. Si daca privesti si mai adanc, poti vedea lipsa de iubire. O durere coplesitoare, secreta, ingropata. O durere de care nu te poti apropia, pentru ca te tin la distanta cu toata forta agresivitatii lor activate. Mi-e teama de acesti oameni. Dar nu atat de mult incat sa nu ma apar daca teritoriul imi este violat. Daca cineva ti-ar maltrata copilul ai sta cu mainile in san? L-ai ruga frumos sa inceteze in timp ce copilasul este ranit? Ai intra intr-o meditatie salvatoare? L-ai ruga pe Bunul Dumnezeu sa intervina? Nu. Ai actiona imediat, folosind forta. Abia dupa aceea ai intoarce si celalalt obraz, eventual, adica ai accepta un dialog. Putem sta de vorba dupa ce lucrurile au fost asezate in ordinea lor fireasca. Pot incerca sa vad umanitatea din tine. Pot incerca sa inteleg ce te-a determinat sa te comporti astfel. Putem vorbi. Suntem din nou intr-un spatiu civilizat. Germanii si francezii si-au depasit ura. Evreii din Israel si palestinienii inca mai studiaza lectia comunicarii aparent imposibile. Echipele de fotbal din Bosnia si Serbia se pot intalni pe teren, in numele gloriei sportive. Umanitatea invinge. Nu intotdeauna. Nu usor. Nu fara pierderi de nerecuperat. Nu fara lacrimi. Si nu la televizor sau online, ci in realitate. Intr-o relatie adevarata, in care poti vedea ochii lui „Tu”. Un „Tu” care nu este al lui Freud. Si nici macar al lui Rogers…

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin