Robin Dunbar (1993) a realizat un studiu care m-a pus pe ganduri. El a studiat marimea grupului social la o serie de grupe de specii de vertebrate (primate, carnivore, pasari, reptile). De asemenea, le-a masurat dimensiunea creierului. Si a gasit urmatoarea corelatie stupefianta: logaritmul dimensiunii creierului este aproape perfect proportional cu logaritmul marimii grupului social. Nu stiu cum i-a venit ideea dar il felicit. Demonstreaza limpede necesitatea creierului de a se dezvolta pentru a gestiona competent grupuri sociale in crestere (n-am putea masura si noi, inainte de alegeri, dimensiunea creierului celui care aspira sa ne conduca?)

Din ecuatia lui Dunbar rezulta ca cimpanzeii ar trebui sa traiasca in grupuri de aproximativ 30 de indivizi, altfel lucrurile scapa de sub control. Chiar asa se intampla! Cimpanzeii sunt foarte sociabili inauntrul grupului si au grija unul de altul. Simt ca ai vrea sa stii care este cifra potrivita pentru oameni. Este 150. 150 de persoane pare a fi numarul de echilibru care le permite oamenilor sa fie „umani”, adica sa se cunoasca intre ei si sa coopereze. 150 asigura conditiile celei mai bune interconectari. Studiile lui Dunbar facute in unitati militare si in comunitati urbane (carnetelul de adrese) au identificat un numar intre 100 si 150 la care oamenii inca se mai puteau recunoaste dupa nume sau chip.

Roger Dunbar era antropolog. Si citea lucrarile colegilor, bineinteles. A descoperit astfel ca 21 de societati diferite de vanatori-culegatori, din Australia pana in Groenlanda, traiau in sate compuse, in medie, din 148.8 oameni. Dar Willbert Gore nu era. El facea afaceri cu materiale textile (ai prin casa un material impermeabil de tip Gore-Tex?) si a dat din intamplare peste acelasi principiu. Asa ca de fiecare data cand una din fabrici ajungea la 150 de angajati imediat era construita o alta. Asa se face ca, in statul lui natal, compania are 3 fabrici distincte, apropiate una de alta. Fiecare parcare are cel mult 150 locuri.

Ce crezi, merg afacerile la Gore Association? („Bill” a murit intre timp). Studiul pe care il citesc(2000) mentioneaza un profit de 35 de ani consecutiv. Sunt rulate miliarde de dolari si exista mii de angajati. Toti sunt asociati, indiferent de venituri sau responsabilitati. Nu exista sefi, ceea ce mi se pare de necrezut. Exista insa „sponsori” si „mentori”. Nu exista grafice organizationale. Asa –zisii „directori” au birouri micute si neinteresante. O companie uriasa pare o asociatie de familie. Oamenii se cunosc intre ei si este important ce gandesc unii despre altii. Le pasa. Nu experimenteaza genul de alienare pe care o corporatie il induce si impotriva careia apoi lupta in weekend-uri inutile de team-building (cineva m-a intrebat odata daca nu vreau sa ma introduca in lumea corporatista; a fost una din cele mai bune glume pe care le-am auzit in ultimul timp)

Dincolo de 150 grupul se fisureaza. Relatiile personale isi pierd vitalitatea, sentimentul ca exista oameni carora le pasa cu adevarat de tine slabeste (cine-or fi barbatul sau femeia aceasta pe care ii intalnesc mereu in lift?). Creierul nostru nu pare echipat deocamdata pentru a administra retele sociale mai mari. Iar in craniu nu prea mai este loc pentru cresterea neocortexului. Ai deja 150 de prieteni pe Facebook? Poate e timpul sa te opresti.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin