Unii oameni cred ca cel mai mare noroc pe care si-l pot imagina este acela de a castiga o suma imensa (de la 1 la 100 sau 200 de milioane de euro) la loterie. Dintre acestia, o parte, fideli credintei lor, joaca in mod regulat sau doar la ocazional si, bineinteles, pierd in mod sistematic. De ce? Deoarece sansa de a castiga marele premiu este atat de mica incat mai repede poti fi lovit de fulger (eveniment, oricum, extrem de improbabil) decat sa devii milionar prin gratia a 6 bile (din 49). Oamenii intuiesc (sper!) probabilitatea practic nesemnificativa de a castiga si, cu toate acestea, dau banii pe bilete (pierzandu-i pentru totdeauna). Insa doar cei care au parcurs studiul lui Philip Brickman („Lottery winners and accident winners: is happiness relative?”), publicat in 1978 in Journal ofPersonality and Social Psychology stiu sigur inca un lucru, anume ca oamenii care au castigat la loteria statului Illinois (Brickman era specialist in psihologie sociala la Universitatea Northwestern) nu au devenit mai fericiti.

Trebuie sa fie ceva gresit in acest studiu, nu-i asa? Noi anticipam contrariul. Cine are multi bani are acces la o multime de posibilitati, adica isi poate oferi numeroase lucruri (la care cei mai saraci doar jinduiesc), cum sa nu fie mai fericit? Daca tu vrei sa-ti cumperi BMW-ul acela dupa care ti se scurg ochii si din senin primesti exact suma necesara nu vei fi oare super-mega-extra fericit? Ba da! Insa intrebarea pe care oamenii nu mai ajung sa si-o puna, probabil pentru ca gandirea se opreste, este urmatoarea: pentru cat timp?

„Pentru putin timp” este raspunsul obtinut de Brickman, Coates si Janoff-Bullman (ca sa-i citez in mod corect, si obsesiv, pe toti). In cel mult un an castigatorii la loterie (de la 50.000 la 1.000.000 de dolari) s-au reintors la nivelul de fericire anterior fabulosului eveniment. Cu alte cuvinte, daca cineva se simtea mizerabil si a castigat o jumatate de milion de dolari, pe moment a fost nespus de fericit insa in maximum un an a ajuns sa se simta la fel de mizerabil. Este un rezultat cu totul contraintuitiv asa ca Brickman s-a intrebat cum evolueaza nivelul de fericire al celor loviti de soarta si i-a ales, probabil, pe cei mai ghinionisti: paraplegicii (victime ale unui accident). Intuitia ne spune ca, in medie, acesti oameni trebuie sa fie extraordinar de nefericiti, pentru toata viata. Nu este deloc asa. In cel mult un an, cei care trebuie sa suporte consecintele ireversibile ale unui accident tragic revin la nivelul de fericire anterior cumplutului eveniment. Altfel spus, in ce directie ai privi, dupa un eveniment extrem de pozitiv respectiv de negativ, vei gasi, in medie, la un an de la trecerea lui, oameni cu un nivel de satisfactie in viata practic neschimbat.

Era necesara o explicatie. Pare de neconceput ca o suma enorma de bani sau schimbarea drastica a conditiei fizice sa nu afecteze nivelul global de fericire experimentat de un om. Iar explicatia a venit. Si stii de unde? Din singurul loc din care putea veni, avand in vedere ce aveau in comun toti acei oameni: din neurostiinte. Exista o proprietate pe care o au neuronii. Ei raspund intr-un mod viu la stimuli noi si puternici insa in timp, daca acestia se repeta, raspunsul neuronal slabeste.

Creierul se adapteaza la orice!

Sau, mai bine zis, are aceasta capacitate (fiecare dintre noi stie, probabil, pe cineva care nu si-a mai revenit niciodata dupa o pierdere), de aceea cuvintele-cheie, in paragraful de mai sus, sunt „in medie”. Psihoterapia, din aceasta perspectiva, nu este nimic altceva decat un tip de interventie psihologica orientat spre facilitarea intrarii in aceasta „medie” (adaptarea la pierdere, in exemplul de mai sus). Recunosc, in context, ca am devenit interesat de posibilitatea „iesirii din medie”, in sens pozitiv, adica de ceea ce unii ar putea numi supraadaptare, excelenta sau varf de potential (si fac cercetari in acest sens).

Dupa ce a fost achizitionat si a declansat un val de fericire, BMW-ul (sau rolele, bicicleta, parfumul, rochia, apartamentul) devine, peste un numar de zile, un stimul obisnuit (pentru posesorul lui, nu pentru noi, cei care ne uitam lung dupa el). Creierul are nevoie de altceva. Nivelul de asteptare se modifica. Alte sperante se trezesc (sau o teribila disperare, atunci cand realizezi ca poti cumpara aproape orice fara ca asta sa-ti transforme nivelul de satisfactie si calitatea perceputa a vietii). Cu totii alergam, se pare, pe „banda de alergare hedonica”, ca sa folosesc expresia aceluiasi Brickman, dintr-un alt studiu („Hedonic relativism and planning the good society”). Fugim precum sobolanii (vezi „cursa sobolanilor”) dupa tot soiul de himere (venituri, status, parteneriate sexuale, experiente transpersonale) numai pentru a descoperi ca, din punct de vedere neuronal, suntem aproximativ in acelasi loc. Mi se pare, simultan, comic si dureros.

Sunt inclinat, pe de alta parte, sa resping studiile care atribuie nivelului constant de fericire o baza ereditara (Lykken si Tellegen in 1996, „Happiness is a stochastic phenomenon” in Psychological Science) nu din rebeliune adolescentina ci pentru ca inteleg noua paradigma pe cale a se naste in biologie (dexvoltarea dinamica), mai putin inrobita mostenirii genetice si mai deschisa catre schimbari controlate prin intermediul variabilei mediu (unde intra si mediul intern, de exemplu hormoni sau emotii). Dar mai stiu ca astfel de transformari nu sunt spontane decat in putine cazuri (mutatii) asa ca e nevoie sa luptam cu legile probabilitatii cu singurele instrumente de care dispunem: determinarea constienta, efortul inteligent, dedicarea fata de o cauza evolutiva. Cred sincer ca putem fi mai fericiti schimbandu-ne intr-un mod intelept arhitectura si chimia creierului. Evident, si conditiile exterioare conteaza, insa doar pana la un punct si nici acela foarte inalt (nevoile elementare trebuie implinite)

Mai departe e nevoie de o schimbare nu in exterior (o masina mai performanta, o casa mai spatioasa, o scoala mai buna pentru copii, un job mai interesant), deoarece recompensa oferita de  aceste schimbari se stinge in timp (principiul adaptarii) ci in interior, mai exact in structura neuronala. Daca un numar de indivizi vor reusi acest salt si vor putea propaga conditiile reusitei  lor poate ca, in timp, pe Pamant va aparea o noua specie, adica un alt tip de umanitate (sa nu uitam, creierul nu s-a mai schimbat de 35.000 de ani, de pe vremea omului de Cro-Magnon). Ar fi interesant de vazut daca, gratie epigeneticii, o parte din schimbarile aparute la parinti se pot transmite copiilor (tin sub observatie cativa oameni pe care ii „suspectez” de evolutie neuronala si sunt curios cum vor fi copiii lor). Recunosc, e felul in care imi tin creierul stimulat dupa ce nivelul bunastarii materiale a crescut, fara sa fi jucat la loterie in ultimele doua decenii. Nu prea am de ales in lupta pe termen lung cu plictiseala fata de care sunt vulnerabil inca de la nastere. Inainte de a-i fi citit pe Brickman,Diener (cel mai cunoscut cercetator in domeniul subjective well-being sau Lyubomirsky („The How of Happiness”, 2007, tradusa recent si in limba romana) am inteles despre creierul meu ca e interesat de cascadele chimice ale noutatii si nu este prea dornic sa elibereze dopamina in altfel de circumstante. Daca creierul tau e altfel, te invidiez. Totusi, daca nu ai nevoie de stimuli noi (domeniile de preferinta pot fi extrem de variate) imi retrag admiratia ostila, deoarece s-ar putea sa navighezi pe marile depresiei fara sa stii. Schimba ceva in mod constient si vezi cum te simti. Nu peste mult timp, asa cum exista acum aparate de luat tensiunea, vor fi disponibile, imi imaginez, si dispozitive de masurat serotonina sau enkefalinele. Atunci lucrurile vor fi mai clare. Sau poate nu?

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin