Dupa ce m-a socat solicitandu-mi o carte a lui Jonathan Barron (pe vremea cand Biblioteca nu exista) si a desavarsit opera cu o recenzie recenta, de factura existentialista, domnisoara Andreea Lungu revine amenintator, pentru mine, aducandu-ma in pragul depresiei, deoarece nu ma pot opri sa nu ma gandesc la cine nu este doctorand in psihologie, in Romania, si cine este, anume Aliodor, specialist in gandire magica:

 

The seven laws of magical thinking- Matthew Hutson, 2012

„We are all believers”,  astfel începe cartea lui Matthew Hutson, iar cei care cred că au renunţat la orice forma de gândire magică vor înţelege, parcurgând cele şapte capitole, că acest lucru este (aproape) imposibil. Mai mult decât atât, nici nu este indicat, în concepţia lui Matthew Hutson care, deşi este ateu şi conştient de iraţionalitatea ei, recunoaşte şi utilitatea gândirii magice, menţionând numeroase studii ce evidenţiază anumite beneficii reale produse de aceasta. Autorul admite de altfel că această carte îi va nemulţumi deopotrivă pe raţionaliştii înrăiţi şi pe –cum să le spunem?- „spiritualiştii” convinşi deoarece propune ca soluţie optimă adoptarea unui căi de mijloc prin care ne putem bucura de avantajele credinţelor magice evitând în acelaşi timp capcanele  lor. Gândirea magică oferă „o senzaţie de control şi de sens, făcând viaţa să pară mai bogată, mai uşor de înţeles şi mai puţin înspăimântătoare”. Rămâne însă întrebarea dacă controlul şi sensurile obţinute în acest fel iluzoriu sunt cu adevărat importante şi valoroase.

Pot spune că mi-a plăcut această abordare deoarece nu am avut senzaţia ca autorul îşi susţine până în pânzele albe punctul de vedere selectând doar acele studii şi exemple care să îi întărească propriile convingeri (da, mă refer la biasul de confirmare), ci reuşeşte să surprindă problematica în toată complexitatea sa. Pe de altă parte, acea cale de mijloc recomandată seamănă cam mult cu o soluţie de compromis pentru cei care nu reuşesc să meargă până la capăt şi se agaţă încă, compulsiv, de câte o crenguţă de gândire magică plasată strategic în calea lor de către zeiţa Fortuna.

Să vedem care sunt, pe rând cele şapte legi ale gândirii magice, definită ca o confuzie între subiectivitate şi obiectivitate, între concepte psihologice şi realităţi fizice.

1. Obiectele sunt purtătoare de esenţe. Tendinţa de a investi obiectele din mediul înconjurător cu anumite calităţi speciale se numeşte esenţialism psihologic sau „magie simpatetică” (George Frazier) şi se manifestă în două moduri: prin legea similarităţii ca magie homeopatică sau prin legea contagiunii ca magie contagioasă. Experimentele lui Rozin şi Nemeroff au evidenţiat, de exemplu, faptul că oamenii nu sunt deloc încântaţi să poarte un tricou (spălat!) purtat de un fost criminal sau de o persoană care şi-a pierdut un picior într-un accident deoarece există teama iraţională că acel tricou ar fi preluat unele calităţi fizice, psihologice sau morale ce au aparţinut fostului proprietar şi  care se pot transmite următorului posesor. O explicaţie a acestei tendinţe ar putea fi furnizată de psihologia evoluţionistă: esenţele psihologice sunt tratate în acelaşi fel ca microbii, iar supravieţuirea speciei depinde de o detectare cât mai rapidă şi mai eficientă a oricărei forme de contagiune, astfel încât este mai sigur să vezi peste tot germeni şi să te fereşti decât să te îmbolnăveşti.

 

2. Simbolurile au putere. Ai accepta fără nicio reţinere să tragi cu arcul într-o ţintă reprezentată de fotografia mamei tale? Mai ţii minte ce scandal a fost în presă când Elena Băsescu a purtat uniforma militară? Ştiţi că 34% dintre americani consideră că ar trebui pedepsiţi cei care taie un steag al ţării lor pentru a face din el cârpe de şters praful? Sau, ca să vă amintesc nişte materii memorabile studiate la facultatea de psihologie, ştiţi că desenarea unor ochi mari, larg deschişi la testul proiectiv Desenul Persoanei sunt pentru psihologul clinician indiciul unor tendinţe paranoide ale subiectului? (Dacă încă mai credeţi asta căutaţi studiul lui Chapman despre care sigur nu aţi auzit la cursuri sau seminarii şi veţi vedea cum a descoperit el corelaţia iluzorie.) Ne aşteptăm mereu ca efectele si cauzele să fie identice („like causes like”), de aceea există unele superstiţii cum ar fi să nu te întorci din drum că iţi va merge prost, să nu te împiedici cu piciorul stâng sau –asta am aflat-o şi eu de curând- să nu cheltuieşti bani de lunea pentru că asta vei face apoi toată săptămâna- vezi totuşi să nu te dezhidratezi  pentru că refuzi să îţi cumperi o sticlă de apă!

3. Acţiunile au consecinţe la distanţă. Superstiţiile şi ritualurile au rolul de crea o iluzie de control, iar noi apelăm la ele tocmai în acele situaţii mai stresante sau mai periculoase, când nu mai avem alte instrumente care să ne ajute să facem faţă. În definitiv, nu te costă mai nimic să spui o rugăciune înainte de un concurs important: dacă nu funcţionează nu ai pierdut nimic, în schimb dacă -prin absurd- ajută, beneficiile sunt incomparabil mai mari decât efortul minim depus. Pe aceeaşi logică se bazează şi pariul lui Pascal: hai să credem în Dumnezeu „just in case”, poate -poate câştigăm o eternitate de huzureală paradisiacă- şi ştim deja de la Kahneman şi Tversky cât de importantă este aversiunea faţă de pierdere în luarea deciziilor. Haselton şi David Buss explică aceste strategii prin teoria managementului erorilor, tot prin prisma psihologie evoluţioniste: erorile de tipul I (fals pozitiv) sunt preferabile celor de tipul II (fals negativ) deoarece consecinţele pentru supravieţuire sunt mai drastice în cel de-al doilea caz. Este mai bine să iei în serios o alarmă de incendiu, fie ea şi falsă, deoarece ignorarea ei ar putea conduce, dacă este adevărată, chiar şi la deces. La fel, strămoşii noştri aveau tot interesul să reacţioneze la orice zgomot din pădure pentru a nu fi atacaţi de fiare. Cele mai superstiţioase grupuri par a fi pescarii, soldaţii, studenţii, sportivii şi jucătorii la noroc, adică cei care se confruntă cu un grad mare de risc şi de incertitudine şi au nevoie de anumite ritualuri pentru a-şi diminua anxietatea. Funcţionăm mult mai bine atunci când credem că deţinem controlul şi când ne păstrăm o oarecare autonomie în orice situaţie: singurul lucru mai rău decât a ţi se tăia ambele urechi este să nu poţi decide nici măcar care ureche să iţi fie tăiată prima concluzionează, anecdotic, autorul, extrapolând rezultatele a mai multor studii. Loteria a înregistrat profituri uriaşe din momentul în care a lăsat cumpărătorilor libertatea de a alege ei înşişi numerele de pe o variantă, iar butonul de închidere a uşilor pe care îl găsim astăzi în majoritatea lifturilor a fost adăugat tocmai pentru a diminua anxietatea utilizatorilor, dându-le o iluzie de control. Un alt experiment s-a desfăşurat într-un azil de bătrâni: rezidenţilor de la parter li s-a dat o plantă şi li s-a spus să aibă grijă de ea, iar cei de la etaj au fost asiguraţi că personalul se va ocupa de orice problemă, inclusiv de întreţinerea plantei din cameră, astfel încât ei nu vor avea nicio grijă. După 18 luni, care credeţi că erau mai sănătoşi şi mai optimişti? Oarecum contra-intuitiv, rezidenţii care nu au avut nicio responsabilitate s-au simţit mai rău decât cei care au îngrijit planta şi au beneficiat astfel de o mai mare autonomie.

Majoritatea studiilor indică faptul că avem cu toţii tendinţa de a supra-evalua gradul de control pe care îl deţinem în viaţa de zi cu zi, dar se pare că acest lucru are consecinţe pozitive asupra performanţelor noastre şi asupra well-being-ului. Unii cercetători au demonstrat experimental că depresivii apreciază mai corect decât ceilalţi oameni controlul deţinut de ei asupra mediului (dar asta nu îi ajută prea mult, dimpotrivă), iar fenomenul de neajutorare dobândită descris de Seligman ilustrează felul în care sentimentul lipsei de control se poate generaliza afectându-ne negativ viaţa. În acest context, superstiţiile şi ritualurile se pot dovedi utile prin creşterea încrederii în reuşita acţiunilor noastre; ele ne protejează împotriva senzaţiei de neajutorare, cu condiţia să nu ne bazăm doar pe astfel de metode şi să nu ne aşteptăm, totuşi, la rezultate miraculoase. La cealaltă extremă, o persoană cu  tulburarea obsesiv-compulsivă nu poate duce o viaţă normală din cauza multitudinii de ritualuri bizare şi obositoare pe care le execută înainte de o sarcină banală, cum ar fi ieşitul din casă.

4. Mintea nu cunoaşte limite. Creierul nostru este predispus să gândească în mod dualist, să separe mintea de corp şi să considere, de cele mai multe ori, că psihicul are o influenţă covârşitoare asupra fizicului. Este de ajuns să gândeşti pozitiv şi universul se va modela conform aşteptărilor tale, în schimb să nu te pună sfântul să te gândeşti la nenorociri că le vei atrage ca un magnet! Da, este vorba de legea atracţiei promovate de popularul film „The secret” (există şi cartea, bineînţeles) care ne asigură că putem obţine tot ce ne dorim prin simpla vizualizare a rezultatelor urmărite- recunoaşteţi, nu-i aşa că aţi văzut filmul şi că, măcar pentru o clipă, v-aţi gândit că poate chiar merge chestia asta? Culmea, uneori chiar va funcţiona, dar nu datorită puterii minţii sau principiilor fizicii cuantice, ci prin intermediul expectanţelor pozitive, sub forma profeţiilor auto-realizatoare. Aşteptările pe care le avem ne modelează percepţiile despre lume şi ne îndeamnă să perseverăm optimiştii fac mai mult sport, cei care se simt norocoşi au mai multă încredere şi îşi depăşesc mai uşor emoţiile înainte de un interviu. Mai mult, dacă înainte de a pleca la interviu ai gândit pozitiv, ai păşit cu dreptul şi ţi-ai pus la gât medalionul norocos, este foarte posibil să te simţi mai încrezător şi să faci o impresie mai bună, după care vei concluziona că, în mod clar, medalionul chiar ţi-a purtat noroc. Te rog eu însă, nu arunca cu pietre într-o biată pisică neagră care se nimereşte în drumul tău!

O altă formă de gândire magică este –sic!- credinţa în liberul arbitru, în controlul voluntar al propriului comportament. A crede că ne mişcăm voluntar degetul este la fel de magic precum a crede că putem îndoi o lingură de pe masă prin forţa minţii. Experimentul lui Libet, si altele efectuate de atunci, au arătat cum creierul iniţiază acţiunea cu cel puţin o treime de secundă înainte ca noi să devenim conştienţi de „decizia” noastră. Atunci când credem că B (gândurile) determină C (comportamentul) nu luăm în calcul existenţa unui A (procese neuronale inconștiente,) care îi determină de fapt şi pe B şi pe C. Nici noţiunea de sine nu stă în picioare, deoarece nu există nicăieri în organismul nostru vreo entitate misterioasă și imaterială care să dirijeze cu înţelepciune întregul mecanism, astfel încât am putea spune că funcţionăm pe pilot automat. Cu toate acestea, nu ne este deloc la îndemână să recunoaştem că este vorba doar de nişte iluzii, iar experienţa noastră subiectivă ne păcăleşte să credem în continuare că noi decidem când vrem să ne mişcăm degetul (chiar şi limbajul este astfel structurat încât depăşirea gândirii dualiste este extrem de dificilă). Deşi inexistent, liberul arbitru este totuşi….folositor!!! Baumesteir a arătat cum iluzia controlului voluntar reduce comportamente nocive precum lenea, egoismul sau tentaţia de a trişa. Pentru a fi altruist şi corect trebuie să te lupţi cu insticte mai puţin nobile, ceea ce presupune tocmai încrederea că poţi să te lupţi cu ele, pe când a te gândi mereu că orice comportament este predeterminat scade motivaţia de a încerca, de exemplu, să ţii o dietă sau să faci acte de caritate. Uitaţi aşadar ce tocmai aţi citit si acţionaţi în continuare ca si când aţi avea liber arbitru, este poate cea mai benigna formă de gândire magică pe care v-o puteţi permite. Există însă si un domeniu în care este de preferat să ţinem cont de faptul că liberul arbitru este o iluzie, anume în justiţie.  Un criminal trebuie să stea în închisoare pentru a nu mai reprezenta un pericol pentru societate, dar când este vorba de a adopta, de exemplu, pedeapsa capitală, poate ar trebui să ne temperăm impulsul de a-l judeca atât de aspru dacă ştim că, la urma urmei, acel om nu a putut să nu acţioneze în acel fel.

 

5. Sufletul este nemuritor. Avem aici două credinţe magice: mai întâi că avem un suflet distinct de corp, iar apoi că moartea nu este sfârşitul existenţei noastre, deoarece acel suflet nu se supune legilor naturale. În acest capitol Hutson îl citează pe antropologul cultural Ernest Becker, a cărui carte, The denial of death, așteaptă de vreo doi ani să o ridic de pe raft- să fie un semn că ar fi timpul să o si citesc? Inspiraţi de Becker, alţi trei psihologi (Jeff Greenberg, Tom Psyszzynski și Sheldon Solomon) au elaborat teoria managementului terorii, conform căreia teama de moarte stă la baza unei multitudini de comportamente umane si are efecte asupra felului de a percepe dragostea, religia, prejudecăţile sociale, arta, sănătatea, politica, altruismul sau sexul. Pentru a depăşi teroarea creată de ideea morţii două condiţii sunt necesare: adoptarea unei concepţii coerente si stabile despre lume si credinţa că suntem valoroşi în această lume. O stimă de sine crescută funcţionează aşadar ca un antidot împotriva anxietăţii existenţiale, iar actele de eroism reprezintă încercarea de a obţine o nemurire simbolică, în amintirea celorlalţi. Chiar si dorinţa de a avea copii poate fi explicată printr-o credinţă magică conform căreia vom continua să trăim prin urmaşii noştri, nu degeaba auzim adesea replici de tipul „Cum să nu faci copii, trebuie să laşi ceva în urmă, doar nu trăieşti degeaba”. Foarte interesante mi s-au părut experimentele ce presupun accentuarea morţii (mortality salience), în care subiecţii sunt expuşi la anumit stimuli subliminali ce le evocă ideea de moarte înainte de a efectua sarcinile de laborator. Unele rezultate sunt de-a dreptul surprinzătoare: unii subiecţi au devenit mai intoleranţi fată de alte grupuri sociale, iar judecătorii testaţi au acordat o pedeapsă mult mai mare unei prostituate ipotetice comparativ cu cei din grupul de control. Expunerea la stimuli ce sugerează moartea se pare că ne face să ne apărăm cu tărie credinţa într-o lume cu sens si încrederea în valorile si standardele societăţii în care trăim. Pe de altă parte, cred că dacă acceptăm conştient (experimentele au folosit stimuli subliminali) faptul că nu suntem nemuritori avem mai multe şanse să trăim o viaţă autentică, plină de sensurile cu care o investim noi înşine. Ţi s-a întâmplat să cumperi un produs- să zicem o ciocolată- pe care scria ediţie limitată? Nu-i aşa că ţi s-a părut mai gustoasă si mai valoroasă decât cele pe care le găseşti oricând, la orice chioşc? Poate că aşa ar trebui să ne raportăm şi la existenţa noastră, conştienţi că avem doar un anumit număr de ani de trăit, deci si o responsabilitate de a-i folosi cât mai înţelept.

 

6. Lumea este vie. Tendinţa către antropomorfism este influenţată de trei factori: cum înţelegem noţiunea de agent, cât de mult ne dorim să deţinem controlul si cât de singuri suntem (când vorbim cu animalul de companie).  La baza religiei se află de altfel antropomorfizarea unor zei pe care i-am inventat din nevoia noastră de a avea un agent moral care veghează asupra bunului mers al lumii si ne scade anxietatea. Dumnezeu are si rolul de a diminua responsabilitatea personală deoarece va avea el grijă să fie totul bine, va acţiona practic în numele nostru.

 

7. Nimic nu este întâmplător sau totul se întâmplă cu un scop. Chiar dacă te consideri lipsit de superstiţii, cred că ai avut momente când ai gândit că un anumit eveniment s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple sau când ai fost uimit de o coincidenţă si ai tratat-o ca pe o sincronicitate. De multe ori ne explicăm o serie de evenimente ca pe nişte paşi necesari ce au condus către o destinaţie predeterminată. În definitiv, putem considera că si Freud a cunoscut această formă de gândire magică când a scris Interpretarea viselor sau când a încercat să explice lapsus-ul si alte acte ratate- nimic nu este întâmplător, ai uitat să încui ușa pentru că de fapt în inconştient nu iți doreai să pleci de acasă. Ne este mult mai uşor să explicăm unele evenimente prin existenţa unui plan divin, mai ales dacă acele evenimente au fost tragice. Conform teoriei lumii juste (just world theory) a lui Lerner, dorim să credem că trăim intr-un univers cu sens, corect, în care oamenii primesc ceea ce merită si în care roata se întoarce mereu, cum spune cunoscutul proverb.

 

După lectura acestei cărţi rămân multe subiecte pe care le putem rumega  în încercarea de a descoperi acea cale de mijloc propusă de autor între gândirea magică și raţionalitate. Pentru psihologi: cum procedaţi când aveţi un client religios? Ce îi spuneţi unei persoane convinse că tratamentul homeopat dă rezultate si că se simte mai bine? Dacă aveţi copii, este util sau nociv să le vorbiţi despre Mos Crăciun?

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin