Aproape in fiecare zi, inclusiv in vacanta (which, by the way, i’m enjoying), primesc solicitari si cereri de consultatii terapeutice. Mi se pare ironia suprema deoarece, in ultimul timp (articol scris in august 2010), ma indepartez de psihoterapie (nu emotional ci practic) pentru a ma apropia mai mult de dezvoltare personala si educatie (inclusiv in sensul de social awareness). Inca mai accept intalniri individuale (preferatele mele sunt problemele existentiale, bolile grave si moartea) dar ele sunt tot mai rare. Am prieteni terapeuti, am „ fosti copii” cu drept de practica  dar eu ma definesc tot mai putin ca psihoterapeut.

Grupurile pe care le conduc, numite „de dramaterapie experientiala”, sunt, de fapt, combinatii de informatii si tehnici de constientizare, incercari sistematice de a stimula responsabilitatea individuala si tendinta profund umana de a coopera, folosind, intr-o maniera personala, jocul dramatic si disponibilitatile creative ale clientilor. Cred ca este mult mai usor si eficient sa previi decat sa vindeci si imi orientez eforturile in aceasta directie. In plus, esenta mea pare a fi aceea de profesor si, desi am pastrat legatura cu sistemul public de invatamant universitar, imi creez un spatiu propriu de exprimare, evitand astfel exigentele absurde si inertia specifice oricarui mastodont. Nu sunt insa un profesor clasic, ci unul destul de neconventional, dar nu dintr-o tendinta de a sfida sistemul (desi exista si ea) ci pentru ca am inteles ca a invata este o aventura in doi, o placere de a impartasi sau de a descoperi lucruri impreuna, nestiind intotdeauna cine invata pe cine. Nu mai cred de mult ca cineva poate invata cu forta ceva, orice, dar sunt convins ca menirea unui profesor este una de tip seductiv, adica rolul lui este sa-l cheme pe elev sau student catre o lume fascinanta, cu care el este partial familiarizat, indiferent daca aceasta lume este populata cu legi ale fizicii, informatii despre albine si plante sau mecanisme incredibile de autoinselare, ca in cazul psihologiei sociale. Profesorul care nu-i poate captiva pe studenti cu promisiunea mereu respectata a unei cunoasteri intinsec recompensatoare a realitatii (de fapt, o bucatica din ea numita „chimie”, „matematica” sau „anatomie”), nereusind astfel sa mute miza invatarii din exterior („invat pentru nota, promovare, diploma, sa fiu un bun specialist”) in interior(„invat pentru ca mor de curiozitate”), chiar respectand programa in litera ei si indeplinindu-si perfect obligatiile, nu va trimite in societate, cred, oameni capabili sa aplice rapid ceea ce au asimilat, sa vada lucrurile intr-o perspectiva mai larga (si nu penibil marginiti de un domeniu ultraspecializat) si sa realizeze conexiuni neasteptate intre fragmente aparent disparate ale realitatii (pe care sa le testeze, bineinteles).

Undeva in aceasta zona plutesc aspiratiile mele si sunt incantat sa aflu ca, ici si colo, mai ales in tarile avansate, astfel de experimente de invatare alternativa se desfasoara si prind radacini, fiind, in anumite cazuri, chiar recunoscute oficial. Psihoterapia ramane un instrument de asistare a oamenilor confruntati cu probleme emotionale serioase si, in formele ei mai soft, o insotire plina de compasiune a celor in ale caror vieti nu exista nici macar o persoana care sa-i asculte cu adevarat. Nu ar fi mai bine, insa, daca noi ca societate am face niste lucruri in mod diferit, astfel incat sa nu se (mai) ajunga aici? Atunci cand ai exagerat cu dulciurile sau cu dulceata de zmeura e bine, normal, ca exista un stomatolog  bine instruit, vapabil sa te scape de durerea de masea (si nu de masea, varianta cea mai simpla). Cum ar fi totusi, ma gandesc, sa fii expus la alt tip de relatii, astfel incat sa nu mai dezvolti conduite compensatoare si inevitabil dezirabile pentru dentisti?

Nu as vrea ca cineva sa inteleaga ca sunt impotriva stomatologilor (cunosc cativa oameni din aceasta bransa absolut remarcabili) sau, daca ai prins analogia, a consilierilor si psihoterapeutilor. Intotdeauna va fi nevoie de interventii focalizate deoarece viata frange mereu un picior, un molar sau o inima. Eu privesc spre viitor (culmea, nu-i asa, „predicand” despre prezent si experientale de aici si acum) si ma intereseaza un stil si o filosofie de viata diferite, apte sa amplifice in oameni capacitatea de a face fata evenimentelor stresante sau traumatizante, sa le confere forta personala si de grup astfel incat sa depinda mai putin de bunavointa sau competenta unui specialist (ca o aplicatie la Romania anilor urmatori, iti imaginezi cum vor fi serviciile medicale daca doctorii continua sa plece in ritmul alarmant in care deja o fac?).

Imi doresc, cu alte cuvinte, o viata sociala compusa intr-o mai mare masura din oameni liberi, pregatiti sa integreze surprizele realitatii si, mutatis mutandis, sa-i savureze darurile. Nu vad cum lucrul acesta s-ar putea realiza fara educatie, constientizare publica sau dialog social. Sunt profund dezamagit de scoala si ma tem ca parti importante din viata se pierd undeva pe parcursul celor 12 ani, asta ca sa nu-i socotesc si pe cei 3-5 de facultate. Numai ca a arata cu degetul si a ne plange de mila, eventual cersind salarii mai mari (daca suntem profesori) nu mi se pare a fi o solutie. Cred in initiative personale si proiecte de grup, cred in diseminarea informatiei de calitate (si prezentarea ei intr-o forma accesibila si umanizata) si, mai nou, am ajuns sa cred si in Internet (descoperind in putinele mele expeditii in blogosfera oameni extraordinar de interesanti si ganduri nu doar originale ci si spuse frumos).

Probabil devine mai vizibila acum formatia mea (a doua) de asistent social, doar ca intr-un sens usor modificat, adica de om preocupat de ceea ce am putea numi dezavantaje cuturale, generate de informatii prezentate intr-un mod neatragator, ca sa nu zic sterile sau inutile, indepartate de viata reala, dar si de relatii psihologice blocante, fie in familie fie la scoala. Mi se pare ca psihologii au de jucat un crucial rol preventiv in societatea viitorului (care a inceput deja, numai pe Facebook exista 500 de milioane de conturi). Da, va fi nevoie mereu si de specialisti care sa asiste persoane aflate in criza sau impas existential insa cine nu-si doreste o societate numeric dominata de oameni relativ sanatosi? Nu cred ca o astfel de societate se poate naste printr-o imaculata conceptie ci prin implicarea noastra responsabila, fiecare la locul lui. Cred ca a trecut vremea fantomelor care impreuna cu fecioare pioase fac copii adorabili sau adorati, meniti sa salveze lumea.

Telecomunatiile din ziua de azi ne permit sa functionam mult mai integrat, sa stim unii de altii, sa comunicam in timp real (in cate zile traversa Atlanticul o scrisoare acum 40-50 de ani, pe vremea submarinului galben?) si sa punem pe picioare un plan, prin doar cateva mail-uri (cei din Al Qaeda au inteles si ei acest potential). Dreapta conservatoare din mine protesteaza acum (poate si in tine, mai ales daca ai mai mult de 50 de ani) si ma grabesc sa o asigur ca nu ma identific cu stanga liberala ci le pretuiesc pe amandoua in ceea ce ar putea fi, intr-o buna zi, un intreg mai armonios.

Este insa un timp al comunicarii, al tehnologiei de varf, al schimburilor de informatii pretioase. Gata, s-a inchis sezonul cunoasterii „esoterice” (ma refer inclusiv la oameni de stiinta care nu aveau acces la marele public), initiatii de orice fel se retrag in muzee (sau se izoleaza in grupuscule condamnate la moarte lenta). De cand cu worldwide web lumea nu mai poate fi si nu va mai fi niciodata la fel. Astazi bunica mea de aproape 90 de ani are telefon mobil. Maine pensionarii care nu pot folosi un laptop vor fi priviti cu suspiciune. Suntem intr-o noua era si cred ca, pentru a ne adapta cu succes la ea (ader din toata inima la teoria evolutionista ), cred ca e nevoie sa schimbam, din radacini, nu doar atitudini sociale ci si institutii si moduri colective de a gandi.

Creierul arhaic din noi se teme insa de schimbare si are nevoie sa fie securizat. Cineva trebuie sa vorbeasca, frecvent, cu el. Sa nu uitam ca are o vechime de cel putin 2 milioane de ani si a evoluat de la marimea unui pumn (Australopithecus) la cea de pepene din zilele noastre (exagerez putin, in plin sezon). Este modelat de acele conditii si e natural sa se opuna, sa critice irational, sa insulte, sa dramatizeze, sa faca orice pentru a opri sau macar a incetini ceea ce i se pare a fi un pericol. Insa nu este niciun pericol, dimpotriva, o forma noua de viata. Pericolul real este osificarea, functionarea mintii in aceleasi cadre rigide, teama de cunoastere si refugiul in ignoranta familiara si anxiolitica.

Am inceput prin a ma referi la psihoterapie, pe care am ajuns sa o cunosc destul de bine si nu o voi scuti, intr-un articol viitor, de critica pe care o merita, fiind limitata si, in anumite cazuri, limitatoare, lucru pe care specialistii onesti il stiu dar nu indraznesc sa-l spuna cu voce tare, din motive usor de inteles. Nici eu nu am facut-o si abia acum, pe jumatate plecat, imi ofer permisiunea de a vorbi, asa cum vorbesti cu o fosta iubita, de care inca iti mai este drag dar te simti si suficient de liber pentru  a-i comunica, nu fara dovezi, adevaruri dureroase.

Mi se pare potrivit ca in orice profesie sa exista o continua interogatie, o permanenta punere sub semnul intrebarii, nu pentru a bloca inaintarea ci tocmai pentru a o face posibila. Pe vremea lui Semmelweiss, despre care de asemenea voi scrie, fiind un caz emblematic, indoiala rezonabila era fatala. Astazi lucrurile sunt diferite, cel putin in stiinta hard. Va fi in continuare improbabil sa putem masura sentimentele dar putem solicita dovezi puternice celor care includ sentimentele si emotiile intr-o teorie (marele punct slab al psihanalizei si unul din motivele prabusirii ei lente dar sigure). Ne miscam intr-o lume impregnata, pe alocuri, prin punctele esentiale, nene Iancule, de intamplare iar noi, locuitorii ei norocosi, suntem avizi de ordine si de sens. Si eu il caut, probabil ca si tine (altfel ce cauti aici, ai putea face lucruri mai bune cu timpul tau). Cred insa ca e nevoie sa fim atenti la povestile pe care ni le spunem unii altora (inclusiv pe site-uri, in carti, la facultate si la televizor). Zanele si eroii care ne-au inflacarat imaginatia si-au schimbat doar costumele. Sunt inca indragostiti de absoluturi. Dar eu sunt, prin natura mea, optimist. Cred ca zanele pot renunta la certitudinile lor fermecate (cu acordul lui J.R.R. Tolkien) in favoarea unor afirmatii provizorii mult mai umane si failibile. Ca acest articol, de pilda.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin