Am avut ocazia sa vorbesc, dupa aproape 15 ani, cu o fosta colega de liceu. Fara prea multe introduceri am formulat si o intrebare pe marginea unuia din subiectele mele preferate:moartea. Mi-a raspuns ca vede moartea in fiecare zi. E doctorita, bineinteles. Ce sansa extraordinara, mi-am spus in sinea mea. Ce tip morbid, poate iti spui tu, chiar acum. Dar nu te grabi cu etichetarea si citeste gandul meu pe invers:  moartea vazuta in fiecare zi ofera fondul de contrast necesar pentru a pretui viata asa cum se cuvine. Suntem inclinati, cred, sa luam enorm de multe lucruri ca fiind de la sine intelese (ti se pare normal sa te trezesti dimineata si sa vezi, adica ochii sa fie ok, insa nu e deloc asa, nu exista o lege care sa asigure, special pentru tine, o vedere intacta) in conditiile in care ele nu sunt asa. Pot fi pierdute, deteriorate, lovite, ranite, distruse partial sau pentru totdeauna, evenimente care se vor intampla candva, intr-un fel sau altul, doar ca pana atunci ne putem bucura pe deplin de calitatea lor prezenta. Desi aproape nimeni nu ma crede, pentru mine faptul de a merge (si nu sunt schiop sau intr-un carucior pe rotile), cand reusesc sa merg constient (intr-o stare de prezenta) este oarecum euforic. Stiu ca pare o bucurie prosteasca dar nu ma deranjeaza sa fie considerata asa cata vreme o simt. In paranteza fie spus, pentru a putea merge creierul nostru, mai ales cerebelul, se angajeaza intr-o serie ce calcule incredibil de complicate.

Pentru ca uitam prea repede, moartea sau boala sau diferitele forme de pierdere ne pot reaminti valoarea imensa a lucrurilor si functiilor de la sine intelese. Insa nu trebuie sa se ajunga pana aici. Nu e nevoie sa-mi aleg o meserie care sa ma puna in contact cu suferinta si formele ei oribile (durerea atroce a unui bolnav de cancer in stadiu terminal sau tortura interioara a celui gelos) sau sa merg pe strada uitandu-ma dupa persoane cu handicap (am reusit candva sa ajut un client sa iasa din depresie prescriindu-i plimbari zilnice in care sa caute si sa observe 5-10 minute persoane cu dificultati de locomotie sau de vedere, oameni cu diferite forme de paralizie-asta pentru ca nu avea niciun contact cu viata reala si isi plangea de mila). Cred ca putem rezolva si altfel problema uitarii zilnice in care suntem atrasi, problema numita inspirat de Gurdjieff somn (somnul de peste zi, im vine sa adaug).

Solutia pe care eu am gasit-o, si o uit periodic, cum altfel, are diverse nume, practic sinonime: prezenta, constienta, vedere (awareness, pentru cititorii din S.U.A). De aici incepe, sau reincepe, viata. Insa acesta e doar inceputul. Nu stiu daca exista un capat dar sunt sigur (pentru ca mi s-a intamplat) ca undeva pe parcurs exista un punct in care simti ce inseamna cu adevarat a fi viu (apoi il pierzi, bineinteles, dar exista sperante sa-l recuperezi, alta data). Acest punct eu sunt tentat sa-l numesc dragoste si adaug imediat ca nu are nicio legatura cu  anume persoana sau o anume activitate, adica nu este o relatie speciala intre mine, individ, si un aspect oarecare al realitatii (o relatie parte-parte). Nicidecum! Este o relatie parte-intreg. Este actul de a fi pe deplin conectat la realitate si prin asta inteleg a fi receptiv sau sensibil si a actiona in consecinta (uneori in mod intens si chiar violent, oricat de straniu poate sa para-dar nu e asa, gandeste-te la un psihopat care iti maltrateaza copilul, nu-i tragi un picior in testicule?). Evident ca exemplul de mai sus e putin probabil, incerc doar sa-ti spun ca realitatea nu exclude nimic.

Atat cat ma duce pe mine capul (puterea de observatie si intelegere) mi se pare ca asa traiesc copiii. Ei se nasc pe deplin conectati la realitate iar problema lor, foarte multi ani, este ca nu detin mijloacele potrivite pentru a se adapta la aceasta realitate. Iar misiunea noastra, parinti sau profesori, este sa-i ajutam sa si le dezvolte sau sa le creeze, incurajandu-i, zi de zi, la nivelul posibilitatilor lor in crestere, sa-si asume responsabilitatea pentru viata lor (oare de ce unii parinti sunt mirati de indiferenta, apatia, nemultumirea cronica sau formele distructive-a se vedea consumul de droguri-in care adolescentii lor se raporteaza la viata?)

Pentru un adult care, intr-un moment „Evrika!”,realizeaza ce mult s-a indepartat de realitate (stand cu nasul in computer, de exemplu, 10 ore pe zi), recuperarea acestei disponibilitati naturale devine obiectul unui demers sistematic si serios, al unei discipline care trebuie sa contracareze anii de conditionare nevrotica la care a fost supus si pe care acum, fulgerator, ii vede in dureroasa lor claritate. Acesta este disciplina constientei de care uit in mod constant si pe care incerc sa o transmit si altora, ca sa nu sufar singur. E ridicol sa fac acum eforturi pentru a recupera ceva ce am avut, fara efort, de la bun inceput (in copilarie) insa nu mi se pare ca exista o alta cale (am incercat sa dorm mai mult dar nu s-a schimbat nimic!). Cred ca si Iisus a avut aceeasi intuitie cand a spus: „Cine nu va fi asemenea unui copil cu niciun chip nu va intra in Imparatia Cerurilor”. Imparatia Cerurilor, in traducerea mea, este o stare de constienta care nu are nicio legatura cu religia, dimpotriva, am senzatia ca religia, indoctrinandu-i pe oameni si impotrivindu-se gandirii libere (cine misca in front este excomunicat sau anatemizat, umilit, proscris, respins), se opune acestui flux de experiente. Acesta este sensul in care sunt un adversar al religiei si scriu folosind acid sulfuric despre zane asexuate, fecioare care au avut o aventura de o noapte cu o fantoma si fiinte atotputenice care nu pot crea o piatra suficient de grea astfel incat sa nu o poata ridica. Si mai presus de toate, nu pot asista indiferent la mutilarea mintilor copiilor, la expunerea lor unui set de idei nu doar neexaminate critic ci si contrazise zilnic de realitate (sa nu uitam de episodul „maternitatea” sau, ce vorbesc eu aici, de uciderea unui bebelus de un fost prefect de Cluj caruia, aflat la volanul masinii in oras, i-a intrat soarele in ochi-adica Dumnezeu a calculat unghiul cel mai potrivit pentru o orbire de o fractiune de secunda, suficienta pentru a arunca o tanara mama in ghearele unei disperari de cativa ani, daca nu cumva de o viata).

Nu avem niciun drept, oricine am fi noi, sa limitam orizontul de cunoastere al copiilor, dimpotriva, daca ii iubim suntem dornici sa le rasplatim curiozitatea spontana, sa-i incurajam sa-si puna si mai multe intrebari, sa nu accepte ceva doar pentru ca „asa spun eu” (sau educatoarea, sau profesorul de la catedra), sa ceara explicatii, dovezi, temeiuri, adica sa aiba o minte vie, cercetatoare, activa. Astfel vor creste separandu-se, poate, de fundaturile in care credintele niciodata verificate in mos inteligent ii pot arunca si vor merge pe drumul lor,nu neaparat agreat de noi, dar cu siguranta recompensator deoarece le apartine.

Ideile gresite despre realitate, sau neverificate, sau aparate in mod rigid, nu prin forta unor argumente rationale ci prin forta emotiilor sau dorintelor de a fi asa, in opinia mea, trebuie aratate  ca atare. Au nevoie de un reflector vorbitor care sa zica: „Iata aceasta idee. Priveste atent, din mai multe unghiuri. Gandeste, nu o considera adevarata prin ea insasi. Supune-o unui test inainte de a o accepta!” Pentru mine spiritualitatea inseamna deschidere a mintii si toate emotiile asociate cu actul de a cauta, a dori sa intelegi ceea ce se intampla cu tine si in jurul tau, a iubi nu o idee ci un orizont aflat inaintea ta, inclusiv a face observatii contraintuitive. Sub nicio forma adevarata spiritualitatea nu este superstitie, dogma, doctrina inatacabila, adevar revelat si protejat de o elita, inchidere mentala pentru ca restul nu conteaza, raspuns prefabricat, supunere oarba numita „cumintenie”, frica de autoritate sau venerare a unor oase considerate sfinte („o, voi, osteocite si tu, sistem Havers, va rog, ajutati-ma sa intru la Master!”)

Un copil crescut intr-un climat care pretuieste constienta, investigarea realitatii lipsita de prejudecati si iubit pentru cine este el (si nu pentru ce face) va creste mare si, ma autoflatez eu acum, va citi acest articol cu placere, spunand: ‚Da, bai Nuta, cata drepate ai!” Dupa care va fugi glont la parintii lui (care vor mai fi) pentru a le multumi inca o data pentru ca i-au respectat mintea si sufletul si nu l-au incarcat cu un bagaj inutil si insidios, pentru care sa fi cheltuit alti ani din scurta lui viata pentru a se debarasa de el.

Cum poate nu e chiar cazul tau, desi poti privi inapoi cu (indreptatita) manie, recomandarea mea e sa faci ceva mai constructiv, dupa ce ti-ai privit propria furie, anume sa incepi sa observi, treaz, pasul pe care il faci, adierea de pe obraz, zborul porumbelului, mata de pe gard care te priveste intrebandu-se ce ar face daca ai fi un soarece mai mare, aerul care intra sau iese din nori, stupiditatea minunata din jurul tau (esti la curent cu normele ordonantei privind drepturile de autor, recent modificate pentru a elimina cozile „care nu exista”, jur ca asa a spus un ministru), eleganta unei femei care stie cum sa se imbrace sau soarele acestei zile de toamna, inca prezent gratie unui combustibil, hidrogenul, inca suficient pentru urmatoarele 5 miliarde de ani daca ti-ai propus, ajutat de un inger certat cu fizica, sa traiesti atat.

A fi constient nu presupune niciun fel de efort, e un lucru la fel de natural ca respiratia si, cu toate acestea, nu e un sport la moda. Insa lucrurile se schimba mereu, uneori in bine. Un punct de constienta aici, unul dincolo, un individ conectat la realitate aici, altii acolo, uite-asa, din aproape in aproape, se poate naste, am eu reverii in acest moment, o societate mai atenta si mai apta pentru a nu pierde singurul lucru care da sens vietilor noastre. Imi scapa acum numele lui, ah, imi sta pe varful limbii, ma ajuti, te rog?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin