Simt nevoia, din cand in cand, sa revin asupra conceptului de heritabilitate, stimulat de intrebarile unor parinti usor alarmati de articolele pe teme studiate de genetica comportamentala. Si voi lua, astazi, exemplul concret al inteligentei.

Heritabilitatea inteligentei masurate prin testele IQ (pe care o putem numi inteligenta analitica, astfel incat sa o distingem de inteligenta practica sau inteligenta creatoare, cum ne propune Robert Sternberg, un fost presedinte APA) este estimata undeva intre 0.4-0,8. Psihologii cu vederi mai radicale (Arthur Jensen, de pilda, ca sa aleg un exemplu spectaculos) tind sa acorde o greutate mai mare genelor si considera ca 0,7-0,8 sunt cele mai bune estimari. Psihologii aflati la celalalt pol, din aceasta cauza, sunt inclinati sa-i acuze de determinism biologic si, probabil, sa-i ocoleasca pe strada.

Faimosul articol din Wall Street Journal (15 decembrie 1994), semnat de cei mai importanti 50 de cercetatori din lume, pe tema inteligentei, redactat de Linda Gottfredson (profesor de psihologie educationala la University of Delaware), recunoaste intervalul 0,4-0,8 si accepta ca pozitia majoritara acorda genelor o putere de influenta mai mare decat a mediului. Mai mare cu referire la ce? Ce anume influenteaza genele intr-o proportie superioara?

Diferentele de IQ dintre indivizi!

Ai citit cu atentie? Nu am spus ca IQ-ul tau, sa zicem de 120 (inteligenta superioara), se datoreaza in proportie de 60% parintilor tai (genele care codifica inteligenta primite de la ei) iar restul de 40% este rezultatul influentei mediului. Nimeni nu poate spune de unde vin cele 120 de puncte. Daca acceptam o heritabilitate de 60% (sau 0,6), interpretarea acestui numara suna astfel:

Intr-o populatie din care faci si tu parte, 60% din diferentele intre IQ-uri sunt explicabile prin factori genetici. Tot asa, daca am cauta sa explicam nu diferentele de inteligenta ci diferentele de inaltime, heritabilitatea ar fi undeva intre 85 si 95%, deoarece inaltimea este o caracteristica inalt heritabila. Heritabilitatea se refera intotdeauna la o populatie (diferentele intre indivizi dinauntrul unei populatii) si nu la indivizi izolati.

Cele 120 de puncte IQ nu-ti vin de la tata (sau mama) in proportie de 60%. Adica, la conceperea ta, tata nu a zis „Fiule, ia de aici 72 de puncte (60% din 120) si pentru restul te descurci tu!”. Nimeni nu stie care este contributia tatalui, care este contributia mamei sau daca bona are si ea o contributie de 1-2 puncte. Doi parinti cu un IQ mai mare de 130 pot avea surpriza uriasa a unui copil cu un IQ 100 (sau, in cazuri extreme, cu o probabilitate foarte mica, dar reala, a unui copil cu handicap mental).

Mai mult decat atat, heritabilitatea nu este un numar fix. De exemplu, daca printr-o minune social-democrata oportunitatile educationale ar fi identice pentru toti copiii, adica daca nu ar fi nicio diferenta intre scoala britanica si scoala de la coltul blocului, varianta introdusa de acesti factori de mediu ar scadea si, implicit, heritabilitatea ar creste. La limita, am putea avea o heritabilitate de 100%, adica diferentele dintre aptitudinile intelectuale ale copiilor, masurate standardizat, ar fi complet explicate de factorii genetici (si atunci ai putea spune: „Multumesc, dragi parinti, tocmai m-ati impovarat cu un IQ 85 pentru tot restul vietii!”-desi nici aceasta afirmatie nu este in totalitate adevarata, existand voci, sau visatori, sau, poate, indivizi genial inzestrati care nu acepta imuabilitatea IQ-ului, un fel de „condamnare la N puncte IQ pe viata”, indiferent ce ai face).

Pana la acel punct din viitor, insa (despre care eu, unul, cred ca nu va veni niciodata), daca esti parinte (sau urmeaza sa devii), merita sa faci economii pentru a-i oferi copilului tau o educatie mai buna, incepand cu gradinita si incheind cu studiile postuniversitare (voi reveni cu aceasta tema, foarte incarcata emotional!). Si, pentru a linisti si mamicile alertate care imi scriu intrebandu-se daca mai are sens sa-si stimuleze intelectual copiii, din moment ce jocurile sunt deja facute de gene (eroare, nu sunt!), recomandarea mea este sa-si asculte cele mai bune instincte si sa nu inceteze a face ceea ce deja fac pentru dezvoltarea cognitiva a progeniturilor. E adevarat, o parte din aceste eforturi, in timp, s-ar putea dovedi inutile, insa cuvantul cheie din afirmatia de mai sus este „o parte” (iar „partea” poate fi mica).

Revenind la heritabilitate, in speranta ca sunt mai degraba clar decat obscur, reiau principalele idei:

  1. Heritabilitatea nu se refera la indivizi ci la o populatie (IQ-ul tau nu este heritabil)
  2. Heritabilitatea nu este un atribut fix al unei trasaturi (in exemplul de mai sus, al inteligentei). Ea poate diferi dramatic intre populatii diferite, la momente de timp diferite.
  3. O trasatura inalt heritabila poate fi schimbata.
  4. Heritabilitatea este legata de varianta si nu de medii (vezi un alt articol)

Cu referire strict la inteligenta, studiile la zi arata, convingator, ca IQ-ul se stabilizeaza gradat in timpul copilariei si se schimba foarte putin dincolo de 20 de ani (ba chiar inteligenta fluida intra intr-un declin usor spre sfarsitul anilor de adolescenta  si ceva mai accelerat dupa aceea, astfel incat pe la 70 de ani pierderea este de cel putin o deviatie standard – adica rationamentele parintilor tai in varsta sau ale profesorilor care refuza sa se pensioneze sunt mai modeste decat in zilele lor de glorie). Nimeni nu stie, deocamdata, cum sa amplifice IQ-urile mai mici in mod permanent (adica cresterile sa nu fie efemere-un studiu minunat, despre care as fi vrut sa-ti povestesc, daca mi-ar fi reusit smecheria cu dilatarea relativista a timpului, arata cum IQ-urile copiilor scad semnificativ in timpul vacantei de vara, so outrageously funny).

Pe de alta parte, statusul socioeconomic pare a fi un factor crucial in stabilizarea la un nivel inalt a IQ-urilor copiilor, asa cum se poate vedea din rezultatele destul de tulburatoare ale unor studii pe copii adoptati. Cresterea medie raporatata (SSE inalt vs SSE precar) a fost, incredibil, de 12 puncte (Capron & Duyme, 1989, Nature). De aici nu rezulta ca in familiile cu venituri modeste nu pot creste copii cu IQ inalt ci ca,in medie, pentru un copil crescut intr-un mediu middle- sau upper-middle class, sansa de a accede la un IQ superior este mai mare. In acest  punct ii las pe prietenii blogului cu vadite inclinatii de stanga (left-wing liberals, in jargonul american) sa elaboreze solutii realiste, apte sa transforme societatea intr-un loc mai bun. Si eu sunt convins ca aceste solutii exista dar sunt deosebit de sceptic cand ma gandesc ce nivel de altruism, la nivel social, ar fi necesar pentru materializarea lor.

Pana una alta, cei care avem un IQ cat de cat onorabil (mai mare de 90, asta vreau sa spun), putem sa ne bucuram pentru aceasta sansa, asa cum ne bucuram de o vedere buna sau au auz acceptabil, stiind ca heritabilitatea inteligentei, undeva intre 40 si 80 % (eu inclin catre 50-60%), nu spune nimic despre noi, ca indivizi, si nici despre parintii nostri. Iar in cazul in care se intampla sa avem copii foarte inteligenti, separat de biasul perceptiei selective („nu ca ar fi al meu”), putem evalua situatia exact asa cum este: o intamplare placuta!

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin