Azi (nu chiar azi, e un articol din decembrie 2011), inainte de a pleca spre biroul corporatist (great pun intended), mi-am zis, sub influenta unei zane sexy (cele bune s-au retras in perimetrul lui Mos Craciun) ca e musai sa ma prezint intr-o buna forma fizica (forma mentala nu a facut obiectul laborioasei mele analize). Prin urmare, la alergat natiune! Sa tot fi fost 3 pm. Nici nu am inceput bine sa-mi supun pompa cardiovasculara din stanga unor presiuni neobisnuite si m-am oprit fulgerat.

Pentru a fi sincer pana la capat: m-am oprit, m-am uitat pe furis in jur si mi-am dat, cu tandrete, totusi, cateva palme, ca sa ma asigur ca nu visez. Am hotarat ca sunt treaz, desi realizez acum, in timp ce scriu, ca n-am scapat de biasul de confirmare si e posibil, inca, sa fiu intr-un vis. Dar de ce un astfel de aspru tratament? Crede-ma, la fel ai fi facut si tu! Iata faptele:

Pe traseul meu se afla un mic parculet in care stau, inca din primavara, cand i-am detectat pentru prima data, doi oameni fara casa (sau asta imi imaginez eu, deoarece inca nu am discutat cu ei). Vin dimineata, matura frumos locul, dau de mancare la porumbei si, toamna, strang frunzele. Noaptea dispar si reapar a doua zi, dimineata. Cumva, au inceput sa faca parte din peisaj. Cei care locuiesc in apropiere sunt toleranti si nu am asistat niciodata la scandaluri sau discutii mai aprinse.

Erau si azi. Bine infofoliti, stateau, ca de obicei, pe bancuta. Dar astazi ceva era altfel: citeau! Amandoi erau absorbiti de cate o carte. Unul isi pusese si ochelarii. Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor deoarece, daca locuiesti in Bucuresti, stii ce frig a fost azi afara. Mi-am adus aminte instantaneu de fostii mei studenti care nu citeau. Si mi-am tras o pereche de palme, ca sa reinnod firul povestirii.

Am mai vazut pana acum persoane fara adapost sau „oamenii ai strazii”. Nici unul, niciodata, nu citea ceva, nici macar un ziar distribuit gratuit la metrou. Nu si cei despre care povestesc. Ei citeau zgribuliti! Mi-am zis ca e cava temporar si irelevant. Dar, ca un admirator al metodei stiintifice, mi-am propus sa-i verific aleator. Asa ca am dat repede o tura de cartier (nu ca as fi verisorul alb al lui Usain Bolt dar cartierul e mic-si nici nu consum substante interzise, cum ar putea crede cei care au citit ca fac experimente cu endocanabinoizi) si am privit din nou. Erau tot acolo, patrunsi de lectura.

Am plecat spre casa, ametit de acest contact neasteptat cu lumea cartilor. Imi pun costumul si cravata (e doar o fantezie, nu am mai purtat cravata de aproape doua decenii) si plec spre „corporatie” (sunt unic actionar). Insa nu rezist si trec pe langa parculet. Prietenii cartii, tot acolo. Ghici ce faceau? Nu, nu vei ghici niciodata: citeau! Era 4.10 pm.

Dupa ce traiesc, pentru a nu stiu cata oara, calvarul dulce al unei zile de munca scurte, generat de sentimentul de care nu pot sa scap, oricat as incerca, anume ca munca e o placere, ma intorc acasa nu inainte de a trece, ia sa vedem, daca ai inceput sa ma cunosti, pe unde?

Da, pe langa parculet! Cei doi erau tot acolo. 8.00 pm. Stii ce faceau? Nu, nu citeau. Doar stateau pe banca. Insa in parculet nu exista niciun bec. Ma bate gandul metodologic de a pune eu unul. Si, cu putin noroc, sa-i invit pe cei care, in diferite feluri, imi spun ca nu au conditii (sau timp) sa citeasca.

Exista zile cand viata mi se pare interesanta si alte zile cand imi pare atat de surprinzatoare si frumoasa incat imi vine sa o caut, sa o ating si sa ii spun „Multumesc!”. De exemplu, azi.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin