Te-ai intrebat, la modul serios, aproximativ cate motive au oamenii pentru a crede in Dumnezeu? Si, daca ai mai avut putere pentru a face pasul urmator, cate dintre ele mai stau in picioare, la o analiza atenta? Andreea Lungu a avut aceasta curiozitate diabolica. Dar eu nu o vad prea bine la Judecata de Apoi:
50 reasons people give for believing in God – Guy P/ Harrison, Prometheus Books, 2008
În lunile octombrie si noiembrie este, mai mult decât oricând, o încântare să locuieşti în Bucureşti. Pe lângă faptul că temperaturile devin, în sfârşit, suportabile, sunt atât de multe evenimente în oraş- festivaluri de teatru si film, concerte, spectacole etc- încât nici nu mai ştii cum sa te împarţi şi s-ar putea să ai nevoie de o agendă sau măcar de o planificare riguroasă în Excel. Ce carte alegi când nu prea e timp de stat acasă şi citit? Ceva uşor, bineînţeles, o carte care parcă se citeşte singură, cu un subiect captivant, dar în acelaşi timp familiar, ce nu te suprasolicită prin expunerea la nişte idei revoluţionare sau surprinzătoare. Iţi asumi, implicit, riscul de a te menţine în zona de confort, care este unul din factorii implicaţi în apariţia biasului de confirmare. Şi ce carte din biblioteca şcolii mi-era mie cel mai la îndemână să citesc? „50 de motive date de oameni pentru a crede în Dumnezeu”, scrisă de Guy Harrison, ateu, evident! Că nu există zei sau energii misterioase şi binefăcătoare ştiam deja, justificări din partea celor care cred auzisem câteva la viaţa mea, dar să le inventariezi şi să ajungi la cifra de 50 e o provocare; am fost curioasă să văd şi eu o listă extinsă de motive, mai ales că personal aveam doar vreo 4-5 explicaţii majore pentru această bizară nevoie a oamenilor de a se auto-amăgi sistematic toată viaţa: le e lene să gândească, aşa i-a învăţat mămica, sunt anxioşi şi nu pot suporta adevărul sau, în cazul cel mai fericit, au ca trăsătură stabilă de personalitate optimismul exagerat şi s-au contaminat cu virusul gândirii pozitive.
Am avut norocul de a nu crede vreodată cu adevărat în Dumnezeu, deşi bunica lângă care am crescut, la ţară, în primii patru ani şi apoi prin vacanţe, a avut mare grijă să mă înveţe „Înger îngeraşul meu”, să se asigure că îl recit înainte de culcare, ba chiar să mă şi târască duminica la biserică, că doar îi fusese ei pasată responsabilitatea de a se ocupa de educaţia unei bune creştine. Într-un târziu am fost şi eu recuperată de aparţinătorii de drept, lângă care poate că aş fi putut spune rugăciunea în continuare, dacă mama, în care dobândisem între timp ceva încredere, nu ar fi făcut o greşeală monumentală: să mă mintă că există Moş Crăciun! La aproape şapte ani, când am simţit eu că moşul e o farsă, iar mama a încetat să se ţină de şotii, am fost extrem de supărată şi de revoltată: păi cum, măi mamă, m-ai minţit? adică te-ai gândit că sunt mică şi proastă, deci înghit orice bălării? Şi cum să mai am eu încredere în tine? i-am zis în acel ajun de Crăciun, printre hohote de plâns. Ei, de atunci nici că am mai crezut în vreo fiinţă supranaturală pe care nici un om normal- clinic sănătos- nu a văzut-o vreodată, iar mama a trebuit să se împace cu ideea că are un copil suspicios, un Toma necredinciosul care pune prea multe întrebări şi nu e niciodată mulţumit cu explicaţiile ce i se dau. Dacă stăm bine să ne gândim, existenţa lui Moş Crăciun este mult mai plauzibilă în ochii unui copil decât cea a lui Dumnezeu. În primul rând, există dovezi tangibile, concrete: cadourile de sub brad, cât se poate de reale şi de atrăgătoare; de asemenea, sunt date certe, previzibile, verificabile: moşul vine în fiecare an, în noaptea dintre 24 şi 25 decembrie, niciodată nu lipseşte sau nu vine vara; în sfârşit, uneori ai ocazia să îl şi vezi cu ochii tăi, să i te aşezi în poală şi să îi reciţi o poezie, eventual fără să ai senzaţia că parcă ar aduce cu cineva cunoscut la voce, ochi sau la burtă. În comparaţie cu Moşul, Dumnezeu e ceva fără chip, barbă sau costum, nu se arată niciodată, nici măcar când îi spui poezii şi rugăciuni, nu te vede şi nu te pedepseşte când arunci mâncarea la gunoi să creadă mama că ai mâncat tot, nu îl însănătoşeşte pe bunicul, nu scrie temele niciodată temele în locul tău, nu o convinge pe doamna învăţătoare să iţi dea ce-ai învăţat la lucrare, nu îl face să dispară pe frăţiorul mai mic cu care te-a pricopsit barza, nici măcar pe colegu’ de bancă nu îl determină să o ignore pe blonda cu părul lung şi sânii mari din spatele vostru! Nu poate fi văzut, auzit, atins, simţit, nu face niciodată nimic, nici rău nici bine…în concluzie nu există! În privinţa asta, lucrurile au devenit destul de clare pentru mine, fără loc de prea multe îndoieli sau polemici. Ceea ce nu înseamnă că nu m-am simţit abandonată! Dar nu, nu de zei, am stabilit că nu există, deci ei nu te pot dezamăgi, supăra, pedepsi, chinui sau…abandona. Oamenii, în schimb, o pot face. Mai ales acei oameni, adulţi pe deasupra, care cred în Dumnezeu şi au o imagine despre lume total diferită de a ta, care nu îşi pun întrebările pe care tu ţi le pui tu şi care au cu totul alte priorităţi decât ale tale. Îmi dau seama acum ce pretenţii nerezonabile aveam de mică de la oamenii din jurul meu sau de ce tot eu eram privită ca cea ciudată, diferită şi incomodă; faptul că doar 0,5% din populaţie se declară, astăzi, atee, îmi oferă răspunsul la multe din întrebările pe care mi le puneam în adolescenţă, când mă încăpăţânam să cred că e posibil să te înconjori de multe persoane asemănătoare, cu convingeri şi valori similare. Curată utopie, mai ales că, pe lângă lipsa credinţei în tot felul de zeităţi, mai aveam şi un set de 6-7 calităţi sine qua non (şi nici alea prea răspândite) pe care le căutam la cei din jur, astfel încât din cei 0,5% ar rămâne… nu ştiu….0,05? Văzând eu cum stă treaba în realitate, am încetat să îi mai caut, mi-am pus o „poker face” şi am început să devin imună când prietenele mele se plângeau că e duminică şi nu pot pune haine la spălat, când iubitul îmi spunea că „întotdeauna se întoarce roata” sau când colegii scoteau câte o vorbă de duh de genul „aşa i-a fost scris” sau „nu a mai avut zile de la Dumnezeu”. Să zicem că, în definitiv, nu este atât de important în ce crezi şi putem descoperi lucruri minunate unul la altul, respectându-ne în acelaşi timp dreptul de a avea sau nu convingeri religioase…mă gândesc eu, acum, la 30 de ani, şi tot îmi sună a fals, a raţionalizare. Să vedem totuşi de ce spun oamenii ăştia, cei 99,5%, că există 1/2/10/n dumnezei. Nu, nu am de gând să enumăr aici cele 50 de motive găsite de autor- va trebui să citiţi siguri-, ştiu şi că m-am îndepărtat cam mult de formatul unei recenzii, nu garantez că îmi revin pe parcurs. Voi încerca totuşi să grupez într-un fel argumentele, întrucât multe dintre ele sunt asemănătoare.
1. Cred în Dumnezeu pentru că: există o justiţie divină, îmi ascultă rugăciunile, mă apără, există miracole, oamenii se pot vindeca doar prin credinţă, simt prezenţa lui în biserică sau când mă rog. E nu zău? Hai să facem un exerciţiu: Ia o foaie de hârtie şi scrie 100 de dorinţe pentru care te vei ruga seară de seară dumnezeului tău. Scriu şi eu tot 100, doar că nu o să mă rog nimănui, că îmi menajez vocea şi nu îmi place să vorbesc singură. Pe măsură ce se îndeplinesc, le bifăm frumos pe listă, iar peste un an ne vedem şi comparăm rezultatele. Dacă Dumnezeu există, mă aştept să existe diferenţe semnificative între listele noastre, în sensul că tu vei fi un om fericit, ale cărui vise s-au împlinit toate, pe când eu nu voi fi reuşit să bifez mai nimic fără sprijinul divin, ba am fost si aspru pedepsită între timp. Ce zici, te încumeţi? Dacă da, va trebui să formăm eşantioane corespunzătoare, mai sus era doar o generalizare! Cât despre miracole…să definim întâi termenul, altfel e posibil să vorbim doar despre probabilităţi mici, iluzii perceptive sau cognitive, escrocherii, ba chiar diverse patologii din sfera neurologiei sau psihiatriei. Pentru mine miracol ar fi ca acum sticla de pe birou să plece singură la plimbare, să sară jos şi să iasă tacticos pe uşă (hm…nu, asta e proiecţie, clar!) sau ca cineva ale cărui picioare au fost amputate să se trezească mâine dimineaţă, după ce s-a rugat la Dumnezeu, cu două picioare nou-nouţe, pe deplin funcţionale. În nici un caz nu e o dovadă a existenţei zeilor faptul că vecina de la etajul trei s-a vindecat de cancer şi i-au ieşit în sfârşit analizele bune (cumva a urmat şi un tratament? De ce, nu avea suficientă încredere în divinitate? Şi ştii că riscă oricând o recidivă, da?). Cu siguranţă ai uitat-o pe vecina de la 5, a murit de curând tot de cancer, deşi bărbat-su a pus în fiecare duminică acatiste, a mers până şi la mânăstirile din Moldova să se roage la icoane. Dar vecinul de la 4, care a murit de infarct, tot blocul îl aprecia pentru că nu ar fi omorât nicio muscă! Şi cum, ce a păzit Dumnezeu de a murit bebeluşul acela subnutrit, hrănit doar cu apă şi ceai de mă-sa- de ce dă domnul copii unor astfel de persoane? Stai că am aprins televizorul: o fetita a căzut în fântână şi s-a înecat, doi copii au fost spulberaţi de un tir pe trecerea de pieton, un băieţel de 12 ani s-a spânzurat în podul casei, fetiţă de 4 ani violată şi strangulată de tatăl vitreg, bebeluş găsit fără suflare într-un tomberon….ce se întâmplă? De ce permite Dumnezeu aşa ceva? Şi nu mai vorbesc de copilaşii care mor de foame în Africa, sunt prea departe de noi să ne intereseze, nu? Ce-ai zis, că sunt păcatele părinţilor revărsate asupra urmaşilor? Mai spune odată şi pe urmă meditează la cât de bun şi iubitor este dumnezeul tău! Sau, şi mai bine, întreabă-te ce spune asta despre propria ta persoană!
Dacă te uiţi în jur şi vezi peste tot dovezi că lumea este un loc drept în care fiecare primeşte ceea ce merită, binele învinge şi nimic nu este întâmplător, eşti cu siguranţă victima unor distorsiuni perceptive, mnezice şi cognitive şi ar fi timpul să afli câte ceva despre ele: atenţie selectivă, bias de confirmare, corelaţie iluzorie, overconfidence, wishful thinking, framing şi, desigur, lake Wobegon effect –dumnezeul tău este cel mai bun, aşa-i? Crezi că uraganul Sandy a fost trimis de Dumnezeu şi a avut ca ţinte clare să îi omoare pe păcătoşii X, Y şi Z, cu copiii de rigoare, de găsit la următoarele adrese? În fond, vorbim de o ţară dintre cele mai religioase, aspru încercată şi de evenimentele din 11 septembrie 2001. Ce să înţelegem de aici? Poate că Dumnezeu nu e zeul bun şi Allah este cel care trebuie venerat? Hai să construim nişte moschee înainte să se supere şi pe noi. Pe de altă parte, m-am bucurat să văd rezultatul alegerilor dimineaţă, cu atât mai mult cu cât este aceeaşi naţiune care în urmă cu nu foarte mulţi ani a reales un preşedinte ce declarase public că are dubii dacă ateii pot fi consideraţi cetăţeni americani!!! Mi-a pierit însă zâmbetul când ştirea a fost urmată de intervenţia unei astroloage venite să explice aceste rezultate electorale, moment în care am ştiut că e timpul să plec şi eu să-mi fac plimbarea de dimineaţă…spre locul de muncă.
Justiţia divină este o iluzie, e suficient să deschizi ochii şi nu ai cum să nu vezi asta. Şi totuşi, cumva crezi că relele sunt rezervate altora şi că nimic catastrofal nu ţi se poate întâmpla ţie. Că Dumnezeu, acelaşi care nu s-a sinchisit de cele 13 000 de victime ale tzunami-ului din Japonia, este deosebit de receptiv la nevoile tale şi nu va îngădui ca tu să păţeşti ceva rău. Mai mult decât atât, el ştie cel mai bine, mult mai bine decât tine, ce îţi rezervă pentru viitor şi planurile sale, în ceea ce te priveşte, nu pot fi decât dintre cele mai măreţe. Iar tu eşti doar un om umil, modest şi neînsemnat, dar care crezi că nu poţi fi ignorat de Dumnezeu atunci când te rogi să ţi se dea o mărire de salariu, chiar dacă, în acest timp, mii de oameni, care s-au rugat la rândul lor, mor de foame, de boală sau în diferite accidente.
2. Fără Dumnezeu nu aş mai şti ce e bine şi ce rău. Da? Şi ce îţi spune Dumnezeu? Că e rău să faci sex înainte să te căsătoreşti şi că e bine ca femeia să fie supusă bărbatului? Că e corect să arunci cu bombe în persoane de altă credinţă? Că vrăjitoarele trebuie arse pe rug – a se citi acele femei care le-au făcut „farmece” inchizitorilor, producându-le nişte reacţii biologice incompatibile cu morala creştină? Cred că mă pot lipsi de astfel de indicaţii şi că singură am mai mari şanse de a-mi stabili valori şi principii mai sănătoase, mai umane şi cu siguranţă ceva mai nuanţate.
3. Cred în Dumnezeu pentru că aşa mă simt fericit, mi-e bine când mă rog, credinţa nu face rău nimănui, nu pierzi nimic dacă crezi etc.
În primul rând, faptul că tu te simţi mai bine dacă te rogi şi crezi în Dumnezeu nu înseamnă deloc că el şi există. Doar că te auto-amăgeşti şi te complaci în această situaţie. La fel, dacă copilul tău prezintă semne clare de întârziere mentală sau autism, iar tu te prefaci că nu vezi şi nu iei măsuri, atitudinea asta în nici un caz nu va face problema să dispară, dimpotrivă, o va agrava. Realitatea continuă să fie aşa cum este, degeaba te încăpăţânezi tu să o vezi altfel sau chiar să încerci să o transformi prin puterea gândurilor tale. Şi cu cât amâni să te confrunţi cu ea, cu atât şocul ciocnirii va fi mai dur. Nu este adevărat că nu pierzi nimic dacă ai credinţă. Pierzi clipe preţioase din singura ta viaţă, pierzi şansa de a trăi autentic, de a descoperi cine eşti şi cum ţi se potriveşte să trăieşti. Pierzi apoi abilitatea de a gândi liber, cu mintea ta, în toate domeniile vieţii tale. Pentru că mi-e greu să cred că, deşi refuzi să te gândeşti critic la Dumnezeu, eşti totuşi în stare să îţi pui întrebările potrivite în legătură cu alte aspecte, precum moartea, sensul vieţii, etica, libertatea sau responsabilitatea. Mă îndoiesc, de asemenea, că te interesează în mod real cum apărut şi evoluat universul, cum s-a format viaţa, cum funcţionează creierul tău şi ce se întâmplă cu el când te îndrăgosteşti, când fumezi marijuana sau când iei decizii – raţionale? Am auzit de multe ori obiecţia că explicaţiile ştiinţifice ar înlătura farmecul experienţelor, că această „dezvrăjire” a lumii are ca efect o diminuare a emoţiilor pozitive. Nu sunt de acord. Consider că dacă ştiu formula chimică a apei, H2O, acest lucru nu face decât să-mi îmbogăţească reprezentarea conceptului de apă, fără a schimba felul în care îi percep gustul sau plăcerea cu care o beau atunci când îmi este sete. Când sunt îndrăgostită cunoaşterea faptului că starea mea se poate explica şi printr-un nivel crescut al dopaminei si norepinefrinei şi prin activarea cortexului cingular anterior nu diminuează emoţiile pozitive pe care le simt când sunt lângă persoana- stimul. Deşi, dacă îmi propun, conştient, să stopez aceste emoţii –pentru că m-am supărat sau pentru că îmi acaparează toată energia- chiar voi reuşi, cel puţin pentru moment: banalizez întregul proces, îmi spun de câteva ori că e vorba doar de nişte reacţii chimice din creier şi gata, pot să iau o pauză, nu îmi mai pasă atât de mult dacă ne vedem astăzi sau nu, nici pomeneală să se mai ajungă la nivelul următor după dopamină- eliberarea de oxitocină.
4. Cred în Dumnezeu pentru că evoluţia e ceva rău, nu provin din maimuţă, pământul a fost creat special să răspundă nevoilor umane şi, mai ales, ştiinţa nu poate explica totul. Bine, bine, nu explică ştiinţa totul, poate o va face într-o zi; în orice caz, explică foarte multe, în timp ce religia nu ne spune nimic. Absolut nimic. Argumentele de tipul „aşa a vrut Dumnezeu”, „numai Dumnezeu ştie”, „Încurcate sunt căile Domnului”, „Dumnezeu a creat totul” au fix aceeaşi valoare explicativă precum frazele mai puţin ortodoxe „ete de-aia”, „c-aşa vrea muşchiul meu” sau „ca sa mă întrebi tu”. Dacă ar fi fost descris în biblie, pas cu pas, procesul prin care Dumnezeu a creat pământul, animalele si oamenii (cu ingrediente, funcţii, formule şi algoritmi), iar aceşti paşi puteau fi verificaţi, ba chiar replicaţi în laborator, atunci cu siguranţă aş fi crezut şi în Dumnezeu- ba nu, tot trebuia să explice cum a apărut el de la bun început! Şi aşa îmi aduc iar aminte că la şcoală se învaţă religie în timp ce evoluţia abia dacă este atinsă tangenţial, încât copiii români din 2012 nici nu realizează importanţa aceste teorii, ce să mai zic de a înţelege că nu este vorba despre a proveni din maimuţă – Lucy, dragă, ne vei fi prea populară pe aceste meleaguri! Nu insist, nu pretind că eu aş şti tot ce ar fi trebuit să ştiu despre evoluţie (în biologie şi în psihologie) după anii de liceu şi, foarte grav, după o facultate de psihologie (!), dar încerc să recuperez, singură, încetişor, prin câte un curs online (coursera.org- Introduction to genetics and evolution), o serie de documentare (Walking with cavemen) şi, bineînţeles, câteva cărţi, unele dintre ele puse la dispoziţie chiar de Adrian. Şi tu poţi să faci acelaşi lucru – dacă nu cumva deja ai făcut-o, cum ar fi fost, de altfel, şi normal. Sau poate nu vrei să ştii, nu te interesează, nu eşti curios şi te refugiezi într-o credinţă în Dumnezeu ce are doar rolul de a-ţi deghiza ignoranţa şi o nesfârşită lene cognitivă. Şi mă întreb ce a fost întâi, oul sau găina? Adică ai ajuns leneş din cauza credinţei tale în Dumnezeu, ce te-a scutit de efortul de a gândi singur sau, dimpotrivă, ai început să crezi în Dumnezeu din cauză că eşti leneş şi te-ai oprit la o explicaţie de suprafaţă, pe care să nu fii nevoit să o pui la îndoială? Ce cărţi despre evoluţie să citeşti, tu, care crezi în Dumnezeu fără să fi parcurs măcar biblia? Tu, care nu te-ai obosit nici măcar să te întrebi de ce ar fi creştinismul superior islamului, iudaismlui sau budismului? Ia spune, care sunt cele patru adevăruri nobile în budism? Dar cei cinci piloni ai islamului? Dacă nu ştii, de ce susţii că doar biblia deţine adevărul suprem? Sunt cam agresivă, nu? În orice caz, mult mai agresivă decât autorul cărţii, care ne îndeamnă să nu lăsăm religia sau lipsa ei să ne influenţeze viaţa socială şi să nu ne grăbim să îi judecăm pe cei care cred- deşi ei o fac imediat şi dacă te declari ateu te-ai ales cu o grămadă de etichete, dintre cele mai bizare. Nu am ajuns la acel grad de maturitate şi / sau empatie, mi-e greu să accept că există încă atât de multă lume credincioasă. Singurii pe care îi privesc cu ceva simpatie sunt acei oameni deschişi, inteligenţi, flexibili, pasionaţi de cunoaştere, dar în acelaşi timp nemăsurat de idealişti şi de optimişti (eventual şi foarte tineri) – în cazul lor, mă gândesc că mai au o şansă să îşi revină mai devreme sau mai târziu. În rest, depinde şi de momentul în care se întâmplă să te intersectezi cu mine. Colegii mei au învăţat pe propria piele că dimineaţa între orele 08.00-10.00 cel mai indicat este să mă evite sau, măcar, să se abţină de la a pomeni de faţă cu mine ceva despre dumnezeu, vise premonitorii, superstiţii sau alte bizarerii. Există şi o explicaţie ştiinţifică: la acea oră mi-este foarte greu să fiu pur şi simplu trează, astfel încât toată glucoza din organism este consumată în efortul de a ţine ochii deschişi şi de a efectua acţiunile strict necesare cum ar fi mersul, deschisul calculatorului sau băutul unei cafele; dacă te aud că ai visat azi-noapte câini şi asta înseamnă duşmani, clar nu mai dispun de suficientă glucoză să depun un efort suplimentar şi să mă controlez, deci rişti să auzi un torent cuvinte pe care nici că mă crezuseşi vreodată capabilă de a le rosti până la momentul respectiv. În schimb, dacă ne vedem după 8 seara (când energia mea atinge cote record) şi îmi vorbeşti despre relaţia ta specială cu doamne-doamne sunt şanse mari ca eu doar să zâmbesc (iar tu să nu îţi dai seama că nu este vorba despre un zâmbet Duchenne), să schimb vorba aparent întâmplător sau să devin ironică atât de subtil încât îţi vei închipui că eram de-a dreptul captivată de experienţele tale spirituale şi transcendentale. Ştiu că o discuţie raţională nu va reuşi să-ţi clatine credinţa, decât dacă există deja ceva dubii şi eşti oricum în proces de reinventare. Aşa că nu o să încerc să te conving că nu există Dumnezeu, nu vom face decât să ne enervăm reciproc.
Cât despre ritualuri, cred că majoritatea sunt nişte forme fără fond, astfel încât nu văd de ce, dacă eşti ateu, te-ai hotărî totuşi să te căsătoreşti la biserică – doar ca să îi faci pe plac partenerului? În nici un caz nu mi s-ar părea normal să te aud că ţi-ai botezat copilul, la presiunile familiilor extinse. În schimb, aş înţelege dacă vrei să îţi petreci Crăciunul alături de cei dragi, dacă oferi şi câteva daruri cu această ocazie (sper că nu doar atunci,totuşi!) sau dacă te bucuri că nu lucrezi şi ai câteva zile libere de sărbători. Harrison merge mult mai departe, afirmând că poţi chiar să mergi în fiecare duminică la biserică şi să te simţi bine acolo deşi nu eşti credincios. Poţi să te duci, nu te opreşte nimeni, doar că eu nu văd de ce ai face aşa ceva în loc să-ţi petreci weekendurile în moduri mai constructive sau măcar mai plăcute.
5. Cred în Dumnezeu pentru că vreau să trăiesc şi după moarte. Şi eu aş fi vrut, dar nu se poate, înţelege! Iar dacă se va putea cândva, acest lucru nu se va datora în nici un caz religiei, ci tot ştiinţei. Ai auzit de singularitate? Idee seducătoare, dar te-aş sfătui să nu te bazezi pe asta, e prea puţin probabil să prindem noi acele timpuri. Interesant este că şi cei mai sceptici gânditori au câteodată mici alunecări în utopie: Guy Harrison visează la singularitate, Paul Thagard cocheta cu ideile din fizica cuantică – universuri multiple unde moartea nu este de fapt sfârşitul…Oricum ar fi, soluţia nu pare a fi grădina Edenului, aşa că lasă-l pe Dumnezeu şi vezi mai bine cum îţi trăieşti viaţa asta! Şi aşa am ajuns la o altă categorie de motive:
6. Cred în Dumnezeu pentru că nu vreau să ajung în iad / vreau să ajung în rai. Am mari probleme legate de aceste două locuri: unde sunt ele situate? Există vreo hartă, vreun administrator, angajaţi care se ocupă de întreţinerea lor, locuri pentru fumători şi nefumători, opţiuni personalizate sau regulament de ordine interioară? Şi cum ajungem acolo? Am înţeles că putem păcătui oricât şi cu orice, cu condiţia să ne căim şi să ne rugăm pentru iertare: Dumnezeu ne iartă, în mărinimia sa –sau în narcisismul său? În acest caz, dacă aş fi credincioasă, m-aş abate liniştită toată săptămâna de la cuvântul zeului, dar în fiecare duminică aş dedica o jumătate de oră unor activităţi de căinţă şi rugăciune, eventual după masa de prânz, înainte de a ieşi în oraş la o bere / întâlnire / jocuri de noroc. Altă nedumerire: dacă în iad ajungem doar ca suflete, cu ce ne afectează focul şi arderea eternă, că doar nu simţim căldură şi durere fizică? Sau în rai, îi regăsim acolo e cei care au murit înaintea noastră? Cum îi recunoaştem dacă nu îi putem vedea sau auzi, în lipsa organelor de simţ şi a regiunilor specializate din creier? Şi la ce folos dacă nu îi putem atinge şi îmbrăţişa? Cum sunt cazanele cu smoală din iad? Avem fiecare cazanul lui sau (o) ardem la grămadă, în grup? Dispunem şi de câte un drăcuşor personal, aflat pe vecie la dispoziţia noastră, cu furca sa de rigoare? Deci sclavagismul nu a fost încă abolit în iad. Şi dacă avem printre noi piromani sau masochişti? Nu cumva s-ar simţi în iad ca-n paradis? Trebuie să recunosc că sunt dezamăgită de lipsa de imaginaţie a lui Dumnezeu – păi dacă tot voia să sperie lumea cu perspectiva unor chinuri veşnice, măcar să fi pus la cale un sistem mai elaborat şi mai sinistru – of, aş fi putut inventa sute de torturi mai înspăimântătoare decât găselniţa asta mediocră şi infantilă! Cât despre rai…la fel de dezamăgitor, nu am înţeles deloc cu ce ne ocupăm veşnicia pe acolo . Dacă este ca o grădină, oare ce se cultivă? Viţă de vie? Maci? Cânepă? Lagochilus inebrians?
7. Cred în Dumnezeu pentru că ateismul este o filozofie seacă şi negativistă, orice e mai bine decât să fii ateu, ateii sunt de fapt satanişti sau trebuie să fie tare nefericiţi. Săptămâna trecută, la muncă, mă întreabă o colegă, absolventă de biologie, ce mai citesc.
Eu: – Nu cred că ai vrea să ştii!
Ea: – Spune-mi!
Eu: 50 de motive pentru care cred oamenii în Dumnezeu. Adică cum îşi motivează lumea credinţa asta fără nici un corespondent în realitate. De exemplu, au impresia că e prea multă frumuseţe ca să fie întâmplătoare, dar uită că în acest caz şi urâţenia din lume tot de Dumnezeu e creată. Sunt de fapt nişte distorsiuni cognitive care le permit să îşi păstreze convinge…
Ea: Aa…hai că nu mai pot să stau, eu mă duc, mai am treabă! Vorbim mai târziu, bine?
Gata, data viitoare o să povestesc despre The secret! Pariu că se strânge toată instituţia să m-asculte?
O s-o citez în încheiere pe Lynne Kelly, autoarea unor cărţi de popularizare a ştiinţei, cu un fragment folosit de Guy Harrison ca moto al ultimului său capitol:
„Some believers accuse skeptics of having nothing left but a dull, cold scientific world. I am left with only art, music, literature, theater, the magnificence of nature, mathematics, the human spirit, sex, the cosmos, friendship, history, science, imagination, dreams, oceans, mountains, love and the wonder of birth. That’ll do me.”